30.6.12

Un' se duc plagiatorii când se duc? Și câteva observații privitoare la USL.

Păi se duc să facă parte din comitetele și comițiile care judecă plagiatele altora. Așa este, de exemplu, domnul fost ministru al educației Miclea, care a făcut și el subiectul unei acuze destul de solide de plagiat în urmă cu câțiva ani. Miclea trona ieri la comisia cu numele format din multe litere care se întrunise, nechemată de nimeni, și își dădea cu părerea despre teza de doctorat a lui Ponta chiar și în reviste subțirissime și de un înalt caracter civico-tactic precum Douăjdoi.

În altă ordine de idei, nu înțeleg de ce USL-ul comunică așa de prost. De la preluarea puterii agenda publică e făcută tot de Băsescu și de sclavii lui. Între timp s-au petrecut Hidroelectrica, alegerile locale, au apărut sondaje care arată că românilor le-a reapărut culoarea în obraji, întâlnirea de la Consiliul European și multe altele. Cu toate acestea în spațiul public se discută cel mai aprig așa-zisul plagiat al lui Victor Ponta.

USL-ul ar trebui să contraatace scoțând la înaintare teme majore, dar par, pur și simplu, depășiți de situație. Pun pariu că de fapt nici nu au un buget și un departament de comunicare integrat. Puteau să ia exemplu de la Adrian Năstase, care și-a angajat inclusiv o firmă de PR pentru susținerea apărării, cu ajutorul căreia a fost conceput site-ul CodulZambaccian.ro (oferă informații interesante, mai ales despre Monica Macovei). Pentru că așa se fac în mod profesionist lucrurile. Nu stai ca Bute în fața lui Frosch, să te calce trenul. În urmă cu doi ani, când a fost dezastrul ecologic din Golful Mexic, la câteva zile după ce întâmplarea a explodat în presă, dacă încercai să cauți pe Google „oil spill”,  „oil spill disaster” și așa mai departe, apărea imediat o reclamă a British Petroleum de pe care, dacă dădeai click, ajungeai pe un material piaristic în care compania promitea ce bine și frumos va curăța ea acolo (de fapt nici până în ziua de azi zona nu a fost curățată complet, dar nu mai contează - profesionist era ca ei să comunice publicului și punctul lor de vedere).

În acest moment dacă dai pe Google: „plagiat ponta” nu găsești decât informațiile care susțin ideea plagiatului. Cât de neprofesioniști sunt consilierii de imagine ai USL dacă nici până în ziua de azi, la peste două săptămâni de la momentul „dottore” și mai bine de 10 zile de la izbucnirea oficială a scandalului nu au conceput încă un minisite sau măcar câteva pagini care să lămurească din punctul lor de vedere această chestiune? Știu, 90% din populația României nu cunoaște sensul cuvântului „plagiat” și în jur de 50% nu are acces la internet, deci punerea la punct a unei mici strategii online ar părea inutilă. Problema e că agenda publică e făcută tocmai de oameni care au și acces la internet, și știu să îl și folosească, deci nu poți neglija acest mediu de comunicare crezând că vei face mare brânză dacă ai cu tine TVR-ul și Antenele. Degeaba ai TVR-ul și Antenele dacă la posturile acestea se discută, defensiv, o agendă făcută în altă parte.

Iată cum a arătat interesul online față de plagiatul lui Ponta conform Google (termenii folosiți pentru comparație sunt „proiecte case” și „hidroelectrica”):


Trebuie spus că „proiecte case” face cam 50.000 de căutări lunare, deci în jur de 1.600 pe zi. Tema plagiatului lui Ponta a surclasat, după cum se vede, acest număr de căutări și se menține în continuare binișor peste 1.000 de căutări zilnice, ceea ce înseamnă că pe parcursul unei luni se vor aduna zeci de mii de căutări. Multiplicați numărul acestor zeci de mii de căutări cu alte zeci de mii de share-uri pe rețelele sociale ale informațiilor exclusiv negative despre plagiatul lui Ponta, cărora USL-ul nu le opune nimic, și dezastrul e garantat. Asta în timp ce din graficul de mai sus se mai poate observa ceva: publicul, exceptând momentul de vârf al scandalului - debutul - a fost și este interesat mai mult de Hidroelectrica, decât de plagiatul lui pește prăjit. Hidroelectrica ar fi o temă majoră, serioasă, pe care USL-ul ar putea-o impune pe agenda publică.  „Luptăm până la capăt cu băieții deștepți!” „Mafia energiei va fi decapitată!” „Hidroelectrica e un pariu câștigător al guvernului USL!” Etc. Încearcă USL-ul așa ceva? Nu. De ce? Probabil de proști, că alt cuvânt nu am.

Să vedem cum vor evolua lucrurile în continuare, dar observând asemenea fenomene care dovedesc clar că USL-ul e o chestie concepută neprofesionist, pe genunchi, având un singur scop, din fericire nobil - să scape țara de PDL și de Băsescu - eu îmi mențin și îmi întăresc convingerea că de îndată ce Băsescu va părăsi scena politică (și să sperăm că o va face cât mai rapid) alianța se va dezintegra. Marele perdant va fi Crin Antonescu care, din păcate pentru el, mă tem că fără sprijinul PSD nu va mai avea nici o șansă de a ajunge președinte.

29.6.12

Cine l-o fi pus pe Puiu Hașotti ministrul culturii?!

Citesc și mă crucesc. Ministrul culturii, dl. Puiu Hașotti, vrea să împiedice o cercetare științifică perfect legitimă și extrem de necesară pentru istoria poporului român, și anume prelevarea de ADN de la rămășițele pământești ale lui Vladislav I (Vlaicu Vodă). Se știe că în ultimii ani „a făcut școală” o teorie a profesorului Djuvara conform căreia primii voievozi valahi, Basarabii, erau de origine cumană. Teoria, din păcate, nu e susținută decât de ipoteze contextuale, în lipsa oricăror dovezi directe. La fel de valabilă e și cealaltă teorie, cea tradițională care zice că voievozii descălecători erau români de prin Făgăraș (pentru Valahia) sau Maramureș (pentru Moldova).

Dacă ar fi adevărată, teoria lui Djuvara ar avea câteva implicații care nu țin numai de gâdilarea sau scărpinarea ego-ului poporului român. De exemplu, ne putem pune întrebarea cât de valahă era clasa stăpânitoare, boierimea, care se presupune că a ocupat puterea odată cu venirea lui Basarab (în epoca medievală „rumân” era un termen de rușine, cam așa cum zicem noi azi - „băi țărane”, ceea ce indică indirect faptul că stăpânitorii erau de altă origine decât majoritatea populației). Și dacă Basarab a fost cuman, înseamnă că voievozii cumani veniseră pe la 1330 să-și recupereze voievodatul din care se știe că armatele cumane se refugiaseră în Ungaria, cu cățel, cu purcel, în preajma invaziei tătare de la 1241? Fusese Câmpia Bărăganului un pământ cuman până la 1241 și apoi, în aproape 100 de ani, se românizase (eventual prin migrații ale vlahilor de la sud de Dunăre), astfel încât odată reîntorși înapoi cumanii nu au mai avut de ales decât să constate realitatea de fapt - că noul lor stat va fi unul majoritar valah / românesc?

De aceea orice cercetare care e menită să aducă un pic de lumină cu privire la acea perioadă tulbure e mai mult decât binevenită, mai ales că între anii 330 (dată aproximativă la care Constantin cel Mare încă mai stăpânea malul stâng al Dunării, deci se poate presupune că imperiul continua să „emane” latinitate încoace) și 1185 (data la care apare în istorie Imperiul Bulgaro-Valah, deci românii apar ca entitate istorică indubitabilă) e o beznă aproape totală cu privire la originea poporului român, organizarea sa, obiceiuri, ocupații etc. În plus, orice teorie științifică de oarece notorietate merită, din principiu, verificată cu fapte. Dacă teoria lui Djuvara e falsă, ea trebuie pusă imediat la index, scutind munca și timpul viitorilor istorici de studiatul unor elucubrații. Dacă nu se demonstrează că teoria lui Djuvara e falsă, atunci o grămadă de istorici vor continua să piardă vremea analizând o prostie și o grămadă de energie academică va fi cheltuită pe o prostie, în loc să fie cheltuită pe ceva mai util. Și întrucât Vladislav I e descendent direct al lui Basarab I, un prilej mai nimerit decât actuala deshumare pentru a face lumină într-o controversă istorică nici că există.

Ei bine, ministrul culturii se opune demersurilor arheologilor, și se opune cu niște argumente absolut neștiințifice și primitive. „Este important că aceşti domnitori au marcat istoria naţională şi prea puţin important dacă au avut sau nu o ascendenţă cumană. [...] Din punctul meu de vedere, important este ce au realizat aceşti domnitori pentru România. Important este că s-au simţit români, iar prelevarea ADN-ului, care presupune deshumarea voievozilor, este neînsemnată comparativ cu amprenta pe care aceşti domnitori o au asupra poporului român şi istoriei acestuia.” Cum poți, ca ministru al culturii, să spui că voievozii de la 1300 se simțeau „români” când identitățile naționale, se știe, sunt niște constructe moderne care nu existau în perioada medievală?! Cum poți să fii ministrul culturii și să susții că niște fapte științific demonstrate nu sunt importante?! Cum poți să fii ministrul culturii și să susții că „punctul tău de vedere” e suficient ca să tranșezi o dispută științifică?!

Cu asemenea atitudini nu vom fi niciodată altceva decât o cultură mică, de periferie. O cultură mare are puterea de a pune sub lupă orice, inclusiv miturile fondatoare, fără teama de dispariție. Studiul ADN-ului Basarabilor ar putea da naștere la o întreagă literatură de specialitate sau la documentare TV care ar face istoria României interesantă și pentru străini. Marile culturi se remarcă prin felul în care reușesc să iradieze teme de discuție și producții culturale peste granițele naționale, iar aceste teme vin tocmai din capacitatea lor internă de înnoire. Noi trăim în continuare într-un univers mental format în general în secolele XVIII-XIX care a rămas nezdruncinat de atunci, bătut în cuie, „crezut și necercetat”. Este absurd. 

În încheiere aș vrea să relatez o chestie care mi se pare relevantă. În 1996, când eram student la filozofie, am scris un articol, un mic studiu, în care demonstram negru pe alb că poemul Demonism găsit în caietele lui Eminescu și evaluat de George Călinescu (un non-filozof) în lucrarea sa Opera lui Mihai Eminescu (1934) drept o dovadă mai mult decât clară a „schopenhauerismului” lui Eminescu, nu era altceva decât o schiță inspirată de cartea lui Max Stirner - Unicul și proprietatea sa, nicidecum de opera lui Schopenhauer. Poemul, schița aia, n-are nici o treabă cu Schopenhauer, se vede din avion că Eminescu era sub impresia cărții lui Stirner. Articolul respectiv l-am dat la vremea respectivă unei colege de la Litere să-l citească la un colocviu de filologie și apoi l-am publicat eu însumi într-o revistă literară (cred că în Literatorul, cândva prin 1997-1999). Deci a avut o mică circulație în mediile literare. Trecem peste faptul că literații habar n-aveau, nu auziseră de Max Stirner, nu știau de disputa lui Marx cu Stirner (în Ideologia Germană) și nici că Stirner apare citat în opera politică a lui Eminescu, dovadă clară că Eminescu îl citise. Ei bine, au trecut 15 ani de atunci și nu am auzit să fi fost preluat de vreunul din miliardele de „eminescologi” și dezvoltat în ceva mai amplu. Oare câte alte scrieri ale lui Eminescu, pe care George Călinescu le vedea ca fiind dovezi „clare” ale schopenhauerismului, sunt de fapt altceva? Întrebarea asta chiar nu contează în contextul unei culturi mici, periferice, care are nevoie doar de nițică mitologie fondatoare și nimic mai mult. Întrucât mitul stabilit de George Călinescu în urmă cu 80 de ani, și anume că izvorul filozofic principal al operei lui Eminescu e Schopenhauer și cu asta, basta, încă funcționează, e la loc de cinste, ce rost are să-l punem sub semnul întrebării?

28.6.12

E ora 14:38, deschideți umbrelele!

Deschideți umbrelele, a început să plângă Băse. Se milorlăie și se lamentează ca o babă  că i-a tras-o „cârlanul”.

26.6.12

Cazul Năstase alunecă în ridicol și sinistru

Mai întâi au fost reacțiile unei madame europarlamentar care a făcut atâtea spume în mass-media că de ce e Năstase pe un pat de spital, nu la puşcărie (de parcă nu va ajunge şi acolo după ce se vindecă), încât nu poți să nu te întrebi dacă pe individa asta cu mutră de mort a mai regulat-o cineva în ultima jumătate de secol. Dar, dincolo de întrebarea asta, nu pot să nu mă întreb şi de ce dracului un europarlamentar își permite să se amestece în treburile justiției, poliției, etc. și să dea indicații?! Suntem iar în „Epoca de Aur”, când un bou e deștept în toate?!

Astăzi, bașchetbalista națională a scos pe gură următoarea păsărică ieșită, parcă, din 1989, decembrie 25: „Reacțiile avocaților lui Adrian Năstase prejudiciază autoritatea judecătorească.” Măi să fie. Dar ce ar trebui să facă niște avocați ai apărării, pe care clientul îi mai și plătește - să facă un rechizitoriu împotriva acuzatului, așa cum s-a întâmplat la falsul proces intentat lui Ceaușescu?! Păi, dacă sunt plătiți suficient, oamenii ăștia sunt datori să meargă și la Dalai Lama să-și apere clientul.

În sfârșit, DNA-ul a căpătat între timp și competențe medicale, de vreme ce îi suspectează pe medicii care l-au operat pe Năstase că au participat la un veritabil complot şi îi ia la întrebări.

Totul e ridicol și sinistru în același timp. E ridicol că tocmai unul ca Adrian Năstase, care are bubele lui, ajunge să fie dovada clară că justiția „reformată” a lui Băsescu e una ieșită din peșteră, și e sinistru fiindcă în locul lui Adrian Năstase, pentru apărarea căruia se bat o armată de avocați și o mulțime de admiratori, putem fi oricare dintre noi. E suficient să vină parlamentara nefé, bașketbalista și cu Daniel Morar, să li se pară că te uiți nu știu cum la nu știu cine, și gata, „Trofeul Calității” te paște. Cu armata de avocaţi cred că vom sta noi mai prost!

P.S. Disperare. Ăștia, începând cu micii limbricoizi amorfi ca Mihail Neamțu și terminând cu babele cu fițe din 22, par a fi disperați că Năstase nu e la pușcărie acum, aici, azi băh, repede, bîstro, bîstro!...

Hm...

Nu cumva disperarea lor are legătură tot cu summitul ăla de la Bruxelles, unde l-ar fi vrut trimis pe Ponta cu cât mai multe tinichele legate de coadă? Altfel, nu văd sensul... Năstase oricum va ajunge la pușcărie, măcar câteva zile, de control. Asta e evident, justiția a dat un verdict. Zău că nu le înțeleg disperarea altfel decât că ar fi vrut să-i facă atmosferă lui Ponta la Bruxelles pe tema „Năstase la pușcărie” și faptul că Năstase nu e încă în zeghe le cam dă lor planurile peste cap...

22.6.12

Un bou cu spume: Mihail Neamţu

Bun, Adrian Năstase s-a împuşcat. În opinia unor vite cu pantofi (sau adidaji...) a vrut să se „sustragă” pedepsei, de parcă a te împușca e totuna cu a fugi în în străinătate (cum au făcut Boldea, Hayssam), a trece la adversar (cum bine comentează autorul de pe trenduri despre toți penalii din jurul lui Năstase) sau a accede la o funcție publică ce îți conferă imunitate (cum a făcut Băsescu). În opinia oricărui om normal Năstase a vrut să-și ia viața, să se omoare, kaput, și nimic mai mult. Bineînțeles, aici se poate discuta, dacă a făcut bine ceea ce a făcut. Eu zic că nu. Dar trebuie să fii complet trepanat ca să crezi că un om se împușcă doar așa, la mișto, se împușcă la milimetru doar ca să stea în spital, nu și în pușcărie. Hai s-o spunem p-aia dreaptă, cine crede așa ceva, ori e cretin, ori e idiot. Le-aș sugera să facă experimentul pe pielea proprie, adică să se împuște și ei în gât și să vadă dacă e așa ușor să te nimerești fără să greșești. După aia mai stăm de vorbă... dacă mai avem cu cine.

Pur și simplu Năstase a avut zile de la Dumnezeu. Poate că Dumnezeu i-a dat zile tocmai ca să-i satisfacă pe adversarii săi, adică să nu scape de zeghe. Nu suntem noi cei mai în măsură să judecăm.

Ei bine, nu știu cum se face, dar tocmai idioții care judecă par să domine la ora actuală partea cea mai vizibilă a reacțiilor societății civile. Lăsându-i la o parte pe giboneii care se bucurau tâmp că „băh, năstase la pușcărie băh, la pușcărie” (ok, Năstase la pușcărie - se știe! ... dar ce dracu câștigați voi din asta, mă băieți?!... o banană?!...) înainte de evenimentele de miercuri seară, după momentul tentativei de sinucidere a ieșit la iveală o întreagă duhoare-putoare pestilențială care vine nu doar dinspre mărunțeii giboni care postează pe Facebook, prin subsolurile ziarelor online ș.a.m.d., ci tocmai de la personaje dintre cele mai vizibile ale societății sanchi-civile.

Aseară, pentru prima oară în viața mea, am vrut să mă uit de bunăvoie și nesilit de nimeni pe B1 TV la emisiunea domnului colonel Robert Turcescu, să trăiți!...


...așa că am stat răbdător să aud cum se disculpă omul, că nu știe, că n-a făcut, că nu cunoaște. Bun. În studio era și veșnica Pora, care se întreba veninos - dovedind astfel de ce foarte mulți cred cu sinceritate că are un IQ de broască - de ce oare Năstase, al dracului, s-a împușcat când s-a împușcat, și nu când a vrut ea, adică mai devreme (dobitoaco, dacă omul știa că aia e ultima seară cu familia lui înaintea unei lungi eternități, nu era normal să se împuște cât mai târziu?). În schimb, Turcescu îl avea anunțat printre invitați și pe Mihail Neamțu, care nu apăruse. „Poate din cauza caniculei de afară, nu-i nimic, îl așteptăm în continuare.” - zice Turcescu. Era în jur de 20:15. Emisiunea continuă, bla bla, eh, să vă ia dracu' pe toți, colonele, închid televizorul și îl redeschid iar când începe meciul pe TVR.

Ei bine, azi dimineață... surpriză! Dom' colonel, luați domne' măsuri, plotonierul v-a mințit. Mihail Neamțu nu lipsea din cauza caniculei de afară. Aflăm din presă (RTV, Hotnews) că domnul teolog, în gibonismul său dat jos de pe net și prezentat splendid pe trotuare, participa la un „protest cu fulare” în fața casei lui Adrian Năstase (de ce nu în fața spitalului, retarzilor?!) care cum că când a îndrăznit el să se îmbuște fără să le zică lor să scape din arestul arestat!

Nu e glumă. Dobitocul ăsta, care se visează lider de mișcare civică, apare pe bune în pozele de la protest. Pora, cel puțin, a avut decența să elucubreze dintr-un studio, cu un parlamentar PNL alături, care putea să o trosnească la minut. Idioții ăștia în schimb s-au dus peste o familie deja distrusă cu nervii, ca să... ca să ce?! Ca să vadă o țară întreagă nu doar cât de inepți sunt, dar și cât de inumani?

Că erau acolo, după cum am înțeles, niște retarzi de la pseudopublicația de umor-care-trebuie-să-te-gâdile-cu-pana-la-tălpi-ca-să-râzi Kamikaze, nu mă miră. Confruntați cu o lipsă de vânzări acută probabil fac și ei ce pot, se dau în spectacol să-i mai bage lumea în seamă până când ajung să-și ia șomajul. Dar prezența unuia care se vrea lider al unei mișcări civice, eventual viitor partid politic, e absolut descalificantă.

Dacă individul respectiv e atât de inuman față de suferința unei familii, atunci nu poți să nu te întrebi cât de lipsit de empatie ar fi, dintr-o poziție de parlamentar sau chiar ministru, față de suferința a sute de mii de familii confruntate cu închiderea spitalelor, a școlilor, cu tăierea pensiilor și cu pierderea locurilor de muncă. Sau cu niște fenomene naturale (inundații, cutremure - parcă-l văd: aveți, băh loazelor, asigurare pe casă?...). Adică, gestul lui de aseară e la fel de descalificant ca și cum, să zicem, după moartea tatălui lui Boc, aspirantul Ponta s-ar fi dus la Răchițele cu un grup de ciumpalaci pesediști și ar fi rânjit la Boc: „De ce nu te bucuri băh, că e o ieșire din sistem?”

Întâmplarea de aseară mă face să cred că individul ăsta nu e doar bou, ci bou cu spume. Ferească Dumnezeu ca asemenea lichele să se ridice mai sus decât trotuarul de pe Zambaccian și ca spumele lor să se reverse peste o țară, nu numai peste un simplu trotuar.

LE Și Victoria Stoiciu, pe CriticAtac, e de aceeași părere, numai că ea e mai delicată în exprimare.

21.6.12

Iluzii

Am avut prilejul să mă delectez în această dimineață citind mai multe reacții legate de arestarea lui Năstase. M-au interesat în principal reacțiile „pro”, să văd ce zic bășiștii. Pe lângă obișnuitele manifestări gibonești de genul „la pușcărie băh cu el, la pușcărie” există și reacții civilizate care zic c-o fi, c-o păți, că hâr, că mâr. Toate mustesc de iluzii retardate.
  • Cică e „o victorie a justiției” (penalii de pe Blogary). Băi băieți, când și-o recăpăta și taică-miu cei 80 de metri pătrați de teren pe care i-a furat vecinul lui prin mutarea cu tupeu a gardului, vecin cu care se judecă de vreo 8 ani de a ajuns să strămute procesul până la dracu'n praznic, la Suceava, și tot nu găsește un judecător care să ia în seamă niște documente clare și irevocabile, cum ar fi un cadastru, un plan al primăriei, niște măsurători topometrice cu GPS-ul etc., atunci o să putem vorbi de „o victorie a justiției”. Până atunci, mă piș pe justiția voastră. Vă dați chiloții jos unii altora și ziceți că asta e justiție. Fals! Justiție e când un om simplu se prezintă la o labă tristă de judecător cu o cauză simplă, de 2 lei, și ăla i-o rezolvă pe loc, nu după 100 de ani.
  • Cică „se rupe mitul politicianului care este deasupra justiției” (un anume blogger Mihai Voicu). Greșit. Nu se rupe nici un mit. Din cele câteva zeci de mii de parlamentari, miniștri, secretari de stat, consilieri, directori de minister, sanchi-experți etc. din ultimii 23 de ani nu au fost condamnați decât câțiva. Statistic vorbind, mitul iese întărit, nici vorbă să fie slăbit.
  • Cică „economic e un semnal foarte bun” (tot bloggerul Voicu), fiindcă vezi-Doamne sanchi-investitorii serioși vor avea încredere că merge justiția și dacă li se cere șpagă pot să reclame cu succes. Băi băieți. Mai lăsați teveul și mai citiți dracului și voi niște cărți (citiți-l de pildă pe Jean Ziegler, care e raportor ONU și știe mai multe despre corupție decât știți voi de la B1). Investitorii „serioși”, odată ajunși în asemenea banana-countries, cum e și România, sunt unii dintre pilonii sistemului corupt, nicidecum unii dintre cei care se luptă pentru eradicarea corupției. De ce? Simplu: pentru că șpaga e una dintre căile cele mai facile pentru ei de a ocoli competiția cinstită de piață, pe care nici un capitalist cu capul pe umeri nu și-o dorește.
  • Cică e „prima lovitură dată Sistemului” (CTP). Care sistem, bre, că Năstase nu mai e prim-ministru de 8 ani de zile?! Ești beat?! O lovitură dată sistemului înseamnă că iei un ministru în funcție, îl demiți și-l judeci. Dacă mi-l iei pe unul care a avut timp 8 ani de zile să-și ascundă averea prin Groenlanda, numai lovitură dată sistemului nu e. Apropo, Rizzipoanca a făcut pușcărie, se mai știe ceva, sau faptul că a născut pe repede înainte un copchil a pus definitiv batista pe țambal?
  • Tot CTP: „unii vor evita să mai intre în asemenea afaceri ca dl. Năstase”. Ha ha ha! Bre, dar tare tolomac mai ești. Hai să-l luăm pe următorul de pe listă, ai impresia că Băse a renunțat?...
Să fim bine înţeleşi: într-un stat dominat de interese de clasă, cum e România (clasa post-securiştilor îmbogăţiţi din devalizarea statului vs. noi toţi), justiţia nu are cum să fie independentă sau să facă dreptate. Ea va funcţiona întotdeauna la cheremul clasei dominante. Ceea ce i s-a întâmplat lui Năstase poate reprezenta cel mult execuţia la rece a unui mafioso decăzut, nicidecum justiţie pentru poporul român. Câinii latră, caravana trece.

20.6.12

Un bilet spre Asuncion, vă rog. Doar dus!



„- Bună ziua.
Bună ziua!
Vreau și eu un bilet de avion. Doar dus!
Sigur că da. Către ce destinație?
Nu știu, ceva exotic. Să zicem... Asuncion? În Paraguay...

Cam așa s-ar putea să sune peste puțină vreme un dialog uzual din orice agenție de turism. Și un asemenea bilet nici măcar nu e scump: doar 1269 de euro potrivit Vola.ro, cu escală la Madrid.

Dar de ce am putea asista la o creștere a cererii spre destinații exotice? Păi, azi i s-a dat sentința definitivă lui Adrian Năstase. 2 ani. Bine, nu va sta 2 ani, filo-băseștii nu trebuie să sară în sus de fericire. Probabil va sta 8-9 luni și va fi eliberat pe caz de bună purtare, boală, ceva de genul ăsta. Deci, până cel târziu prin iunie 2013 Năstase va fi înapoi în papucii de acasă. Timpul trece repede. Ar mai fi și ceva drepturi civile pe care le pierde fostul premier. Nimic grav. Cum se pierd, tot așa se vor lua înapoi.

Cred însă că unii ar trebui să fie cam speriați. Cu setea de răzbunare cu care pare să fi venit la putere Ponta,  care n-are de gând să ierte nimic - de fapt o sete de răzbunare care provine de la firul ierbii, de la cei care au ștampilat recent USL-ul și PP-DD-ul („la pușcărie cu ciocoii!”) - unora le e clar deja că pentru fiecare an primit de Năstase alții vor lua înzecit. Fiindcă principiul care îl ghidează pe Ponta pare să fie „ochi pentru ochi și ... dinți pentru dinte”. Și culmea e că treaba asta chiar vine pe o așteptare electorală. Populația chiar ar vrea ca pușcăriile să fie vizitate pe interior și studiate intens, cu temeinicie, de foarte mulți dintre foștii guvernanți. Primul pe listă e Băsescu însuși, pe care 80% din țară l-ar vrea la pușcărie pentru dosarul „Flota” și pentru minciunile din ultimii 3 ani, inclusiv cele de dinainte de alegerile din 2009. Urmează Elena Udrea (subteranele galei Bute sunt pline de mizerii), Videanu, Liviu Negoiță, Falcă, Flutur, Gheorghe „Pinalti” ș.a.m.d. Pornind de la aceștia, o întreagă camarilă care era ferm convinsă că va rămâne la putere 20 de ani (ghinion... nici măcar Reichul de 1.000 de ani al lui Hitler nu a durat decât 13) și care a acționat în consecință. „Ciocu' mic, că acu' suntem noi la putere.” se stropșea la opoziție o pseudo-doamnă în 2005. Momentan tocmai ei, ăștia care aveau ciocu' mare, trebuie să-l facă mic. Mic, mic, mic. Soarta lor atârnă de un fir de ață. Este de ajuns ca actuala putere să îl izoleze complet pe Băsescu și să-i ia și ultimele jucării de care mai dispune (de exemplu rețeaua care a înscenat prostioara cu plagiatul lui Ponta) și totul se va duce dracului. Game over. Vom asista la cozi interminabile către destinații exotice și la declarații subite de dragoste către poezia feerică a pampasului Americii de Sud. Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă!

LE, după tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. A pus-o Băse. Toate babele or să-l căineze pe Năstase. E incredibil cum reușește acest tembel de Băsescu, șahistul șahiștilor politici și matadorul matadorilor politici, răzgeniul dreptei din Carpați, El Reformator Maximo, să-și dea atâtea autogoluri în câteva zile... Omul chiar nu înțelege că e pe făraș și că tot ce face i se întoarce împotrivă și că orice gest mai aduce o crestătură pe răbojul faptelor de care va trebui să dea socoteală. Sau poate chiar o fi vrând să sfârșească precum Ceaușescu, cine știe!

19.6.12

Dottore, dottore, dar de-o suspendare ce zici?

Plagiatul lui Ponta s-ar putea să aibă o consecință neprevăzută, și anume suspendarea lui Băsescu.

Dacă se dovedește că ironiile de care scriam aseară, adică „domnul doctor în drept”, „dottore”, pe care Băsescu le-a repetat până la saturație în conferința de presă de săptămâna trecută, ei bine, dacă se dovedește că ironiile astea aveau un suport real, Băsescu știind dinainte ceea ce urmează să se întâmple luni, 18 iunie a.c., atunci un motiv mai clar pentru suspendarea lui Băsescu nici că mai trebuie.

Practic, Băsescu a tăinuit un fapt de o gravitate extremă, permițând izbucnirea scandalului în presa internațională și macularea imaginii guvernului în preziua importantului summit de la Bruxelles.

Până acum nu am fost neapărat pentru suspendare. Am votat pentru suspendarea tâmpitului în 2007, n-a fost să fie, asta e. Nu văd nici o problemă dacă își vede în continuare de ale lui, la Cotroceni, până în 2014, fără să mai pericliteze ca un dement stabilitatea internă a țării pentru a-și atinge ambițiile personale. Dar de asta chiar a sărit calul.

Chiar presupunând că Ponta a plagiat - momentan nu mă interesează. Ceea ce mă interesează e ca România să treacă  întreagă peste această vară care va geme de problemele Greciei, Italiei și Spaniei. Pe linie academică un eventual plagiat al lui Ponta este fără îndoială un lucru foarte grav, dar mult mai gravă e instrumentarea unui scandal internațional pentru atingerea unor mărunte scopuri politice interne. Dacă plagiatul e real și dacă Băsescu știa de el, cel mai bine ar fi să dispară amândoi din peisaj, adică și Ponta și Băsescu, dar urgența e să dispară Băsescu.

LE. Ha ha ha! Se pare că prefața tezei de doctorat a fost scrisă chiar de ... unul din plagiați, profesorul Diaconu! Vorbește Ponta aici, discută Constantin Gheorghe aici. E o performanță, într-adevăr, să-l plagiezi pe ăla care îți scrie prefața!

Reiau întrebarea de pe Trenduri:

De doctoratul lui Kovesi se mai aude ceva???

LE. Am comentat undeva în felul următor: 

Hai să vă bag în ceață și mai mult.
Una din practicile uzuale în universitățile românești e și aceea ca studenții să scrie lucrări pe care profesorii doar își trec semnătura.

 În 1999, când a apărut cartea lui Diaconu, Ponta avea 26-27 de ani și abia își ștergea cașul de la gură. În schimb chiar avea expertiză pe problemele alea. Câțiva ani mai târziu, Diaconu i-a semnat prefața la lucrarea pretins plagiată.
Din două, una: ori acest prof. Diaconu e idiot (înțeleg că o fi scris din burtă prefața, dar nu cred că nu s-a uitat măcar un pic pe cartea lui Ponta), ori știa prea bine cine i-a scris lui lucrarea cu câțiva ani mai înainte, drept pentru care nici nu-și punea problema vreunui plagiat.


Azi dimineață era doar o supoziție. Dar reacția de non-combat a prof. Diaconu, apărută recent, e relevantă pentru ipoteza de mai sus. Din punctul meu de vedere e „case closed”, ca să vorbesc în limbaj șoricăresc. Oricât de absurd ar părea, nu Ponta este plagiatorul în povestea asta, cei implicați o știu prea bine și tocmai din acest motiv scandalul se va fâsâi. Singurul lucru bun e că Băsescu a mai demonstrat o dată de ce e urgentă demiterea sa.

LE. Celălalt Diaconu, Ion, tocmai a dezmințit la Antena 3 plagiatul, ba mai mult, îl susține pe Ponta. Bomba pe care o țin bășiștii în mână stă din ce în ce mai mult să le explodeze în față.

Altfel, e foarte interesant de constatat că într-o țară în care toată lumea se pricepe la manele, fotbal și politică, au apărut brusc și fel de fel de chimiști, marinari, blogări, pricepuți la cum se scrie o lucrare de doctorat în științe juridice. Cred că de azi trebuie să adăugăm la talentele nației și talentul aprecierii valorii unei lucrări la drept.

18.6.12

Misterele plagiatului lui Ponta

Limba română nu e o limbă de circulație internațională. Cu toate acestea, presa din România a fost complet luată prin surprindere de informațiile apărute în Nature și Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Se nasc câteva întrebări.

- Cum se face că scandalul nu a explodat prima oară în vreun ziar din România?!
- Cine este „anonimul” care a informat revista Nature că Ponta ar fi plagiat?! De ce e „anonim”?!
- De ce revista Nature?! De ce nu Scientific American, Reader's Digest, Playboy, Top Gear...?! Cât de „overwhelming” sunt probele văzute de revista Nature, și cum au fost ele considerate „overwhelming”, de vreme ce, mai mult ca sigur, nimeni din redacția revistei nu știe limba română?!
- Dacă lucrarea e plagiată, și încă după niște autori români, de limbă română, cum se face că Ponta și-a publicat-o?! E idiot?!
- De ce ambii autori, și din Nature, și din Frankfurter Allgemeine Zeitung, sunt nemți?!

Autorul articolului din Nature, Quirin Schiermaier, trăiește la Munchen și e absolvent de geografie, statistică și economie al Universității din Munchen. În FAZ a scris un anume Karl-Peter Schwartz.

Acum cuplez, după ce un cititor îi atrage atenția lui V. Tismăneanu pe Contributors.ro: Băsescu a folosit de câteva ori, excesiv de zeflemitor, sintagma „domnul doctor în drept” cu referire la Ponta în cursul conferinței de presă de săptămâna trecută. Și la final a plusat cu „doctor... dottore”. Pe moment a părut că Băsescu vrea să fie excesiv de malițios - acum chiar merită să ne întrebăm dacă nu cumva știa ce urmează.


O explicație a izbucnirii scandalului direct în presa internațională poate fi dată de faptul că nu mai e timp de încălzirea lui în România. Până pe 28 iunie mai e puțin și e nevoie de compromiterea cât mai rapidă a lui Ponta. 


Să vedem cum va evolua tot acest scandal. Culmea e că, la o căutare rapidă pe Google, aflăm că unul dintre plagiați e profesor la ... „Spiru Haret”. Iată că dintr-o „fabrică de diplome” hulita universitate poate ajunge nici mai mult, nici mai puțin decât un izvor de știință autentică.

14.6.12

Educația și piața muncii. O altă perspectivă.

[Postul care urmează e destul de lung, e nevoie de minim 15 minute pentru a-l citi în întregime.]

În general, când românul spune „educație” se referă după caz, dorință, putirință, nevoi și aptitudini la ciclul gimnazial, liceu sau facultate. Și după aia, gata. Game over. Indiferent că face 8 clase, liceul sau facultatea, educația românului se termină atunci când ajunge să fie ejectat („ejaculat”, după vorba lui Vanghele...) din ultima școală.

Nu e de mirare, așadar, că românul are așteptări uriașe de la sistemul educațional formal obligatoriu și post-obligatoriu, adică de la școală, liceu, facultăți. Dacă s-ar putea, românul ar vrea ca școala să-l ia, odată cu grădinița, din brațele mămucii și să-i dea după un număr ț de ani o meserie care să-l scoată la pensie la 65 de ani, preferabil din același loc de muncă. Și întrucât acest lucru nu se întâmplă, sau mai bine zis, și voi explica mai jos de ce, nu se mai întâmplă, românul e nemulțumit și constată ritos, odată cu domnul Ștefan Vlaston, că „se menține prăpastia între școală și piața muncii”. Sau, pe un ton mai vesel și mai puțin acru, e nemulțumit - odată cu domnul Băse - că școala românească produce numai filozofi, nu și tinichigii, ospătari, fotbaliști. „De 20 de ani nu suntem în stare, așa cum au fost alții, să aducem școala, curriculumul scolar, în coerență cu piața muncii.” - constată cu obidă în articolul său dl. Vlaston.

Da, domnule Vlaston, așa e. E adevărat. Între piața muncii și școală e o prăpastie. Corect! Ați pus punctul pe „i”! Dar!... și aici vine un mare „dar!”. Problema e că prăpastia se menține, se va menține și se va răz-menține decenii bune de acum încolo, indiferent cine va veni la guvernare. Poa' să vină și extratereștrii. Poa' să vină și Mahomed. Serios! Mahomed al educației. Nici el nu va rezolva problema, nu va astupa prăpastia. Așa că, încetați să vă plângeți. Prăpastia e normală. Face parte din noua paradigmă educațională. Suntem condamnați la această prăpastie, iar întrebarea de bază nu trebuie să fie: cum astupăm această prăpastie?... ci: cum facem să trecem peste această prăpastie?

Înainte de a intra în detalii, să facem câteva observații

Mai întâi de toate se cuvine să punctăm niște aspecte generale în jurul discrepanței dintre cererea angajatorilor și ceea ce oferă poporul în genere. Trebuie să spunem de la bun început că discrepanța dintre bagajul educațional al românilor și cerințele angajatorilor are și alte cauze, mai subtile, nu doar incapacitatea școlii de a produce tinichigii. Expunem mai jos aceste cauze tocmai pentru a le exclude ulterior din discuție. Să începem cu două constatări de bază.

- În primul rând trebuie să constatăm că poporul român, de la mama lui, nu prea e prieten cu educația. Aș putea da o mulțime de statistici care să-mi susțină această opinie, dar mă voi opri la una foarte simplă, și relevantă: câți români au carnet de conducere în epoca automobilului? Carnetul de conducere fiind ceva ce, știm bine, se ia în urma unui examen pentru care trebuie să înveți. Ei bine, cifra s-ar putea să li se pară unora șocantă, dar la o populație adultă de cca. 14-15 milioane, România nu are decât 6,39 milioane de permise B (vezi statisticile DRPCIV). Asta înseamnă în jur de 40% din populația adultă. Ori, fără permis de conducere, restul de 60% nici nu va putea vreodată să ocupe o grămadă de joburi de pe piața muncii (șofer personal, curier, taximetrist etc., plus alte joburi în care carnetul de conducere este un „must have”, de exemplu agent de vânzări sau agent imobiliar), ceea ce înseamnă că dintr-un foc anumiți angajatori, care au nevoie de oameni cu carnet de conducere, vor trebui să-și limiteze aria de selecție doar la cei 40%. Și nu, statistica asta nu e o chestiune de costuri, nu voi servi veșnica explicație cu „românii n-au bani”. În comparație cu alte țări UE (de exemplu Franța, unde școlarizarea costă cel puțin 700 de euro) școala de șoferi încă e extrem de ieftină în România. Pur și simplu vorbim de lipsă de interes din partea populației, care nu vede nici un beneficiu imediat în deținerea unei competențe în plus -  conducerea automobilului - dacă n-are posibilitatea, din cauza veniturilor reduse, să-și cumpere și mașină pe care să o conducă. Dar nu cumva veniturile sunt reduse din cauza lipsei de competențe?...

- În al doilea rând trebuie să admitem că piața muncii e într-o continuă contracție de 23 de ani încoace. De la vreo 9 milioane de angajați în 1990 s-a ajuns acum la ceva mai mult de 4 milioane. Consecințele negative ale fenomenului de contracție au fost aplanate cumva prin diverse subterfugii precum pensionările anticipate din anii '90, apoi prin emigrarea masivă și legală începută sub guvernarea Năstase și, în sfârșit, prin desfrâul angajărilor bugetare de sub alianța de dreapta din 2005-2007 („dreapta bugetofagă”, cum îmi place mie s-o numesc, la contrapartidă cu „stânga caviar”), dar acestea nu au mai putut fi stăpânite în anii de criză, mai ales că guvernele PDL au făcut tot ce se poate ca să amplifice consecințele negative ale contracției pieței muncii (vezi Codul Muncii 2011), nicidecum să le atenueze. Așadar, sincer, mie chiar nu mi se pare că angajatorii români sunt cei mai dornici oameni de pe lumea asta să creeze locuri de muncă (și nu o zic ca un reproș, ci, pur și simplu, ca o constatare). „Iar agenții economici plâng că nu au de unde angaja sculeri matrițeri, strungari, sudori, mecanici, lăcătuși, etc.” - zice dl. Vlaston. Măi să fie! Ce frumos ar fi ca într-o țară fără industrie, cum e România de astăzi, puținii angajatori rămași vii să tânjească la asemenea meseriași...

Pe lângă aceste două constatări de bază, care punctează cadrul general în care se mișcă piața de muncă, să mai aducem în discuție alți doi factori care îngreunează angajările, fără ca sistemul educațional să aibă ceva de-a face cu ei.

- Mobilitatea internă scăzută a forței de muncă. Cei care au studiat fenomenul mobilității forței de muncă au descoperit niște chestii interesante, de exemplu că numai 1/142 de angajați permanenți sunt în căutare activă de job și că mobilitatea forței de muncă este foarte scăzută. Părerea mea, care nu e susținută de studii, dar care cred că ar putea fi demonstrată științific foarte ușor, cu condiția să-și dorească cineva treaba asta, e că la mobilitatea scăzută a forței de muncă a contribuit în toți acești ani și balonul imobiliar și dezinteresul autorităților de a reglementa corect piața imobiliară, ceea ce a făcut practic imposibilă relocarea dintr-un oraș în altul din cauza chiriilor complet rupte de realitatea salariilor. De aceea angajatorii sunt practic condamnați să caute angajați strict la un nivel local, adică limitat. Nu în ultimul rând, și infrastructura precară îi condamnă pe români să își caute un job, în general, pe lângă casă. Dacă în Europa nu e deloc excepțional să locuiești la 50-100 de kilometri de orașul în care ai job, în România așa ceva e mai degrabă de domeniul fantasticului. Nu avem autostrăzi, drumurile sunt proaste și aglomerate, iar despre rețeaua feroviară de tip RER din jurul marilor orașe am putea zice că e dezastruoasă dacă nu ar fi, pur și simplu, inexistentă.

- Inadaptarea ofertei salariale la noua realitate a integrării europene. Românul nu este „imobil” în sine. Pe piața europeană a muncii, românii sunt cei mai mobili europeni. Ca un corolar al mobilității interne scăzute a forței de muncă trebuie să admitem și faptul că, pe piața europeană a muncii, angajatorii noștri sunt cei mai defavorizați întrucât oferta lor salarială nu poate concura cu cea a confraților din Occident. De aceea e absolut normal, așa cum se plâng comentatorii „bogdan” sau „MariusCC” din subsolul articolului lui Ștefan Vlaston, să nu mai rămână de angajat decât cei mai slab pregătiți candidați. Dar aici nu e vina sistemului educațional, ci a condițiilor generale de muncă și salarizare din România. Dacă vor candidați mai buni, angajatorii nemulțumiți n-au decât să mărească oferta salarială. A, nu pot, nu-și permit? Nu-i nimic. Să încerce să devină mai competitivi și sigur vor reuși să atragă și oameni calificați. Până atunci trebuie să se mulțumească strict cu ceea ce le rămâne.

Capitalism naționalo-industrial și capitalism nomad

Domnul Vlaston este exponentul unei concepții educaționale de secol XIX. Adică pozitivistă. Ceea ce marele educator brazilian Paulo Freire numea încă din anii '70 în Pedagogia oprimaților „educație-bancă”. Băgăm bănuțul și iese dobânda. Cauză și efect. Băgăm școlari, scoatem meseriași. Îi învățăm algebră, scoatem genii matematice. Băgăm șaibă, scoatem lăcătuși. „Azi la CEC un leu depui, mâine el va face pui.” Într-un fel, concepția aceasta e corectă, dar până la un punct. Piața muncii contemporană nu mai este o constantă. Nu mai suntem în era capitalismului naționalo-industrial din secolele XVIII-XX, în care piețele de desfacere erau prin excelență interne, protejate cu tarife vamale (și când nu erau interne, se dădeau războaie pentru internalizarea/capturarea lor), și în care se pot trasa pe hârtie industrii care să dăinuie vreme de decenii (capitalism reflectat indirect de butada lui Lenin de la 1919: „Socialismul înseamnă electrificare plus puterea sovietelor”). După 1971 („the Nixon shock”) capitalismul înseamnă din ce în mai mult masse flotante de bani care se mișcă liber dincolo de frontierele naționale, afectând negativ sau pozitiv comunități dintre cele mai diverse strict în funcție de interesele personale ale posesorilor de bani. Pe cale de consecință, nici piața muncii nu mai poate fi descrisă după niște tipare pozitiviste (construim ț-șpe combinate chimice => vom avea nevoie de x ingineri chimiști pe care trebuie să-i școlarizăm într-un număr N de ani, sau scoatem ț-șpe softiști pe bandă rulantă => vor veni garantat x investitori din domeniul IT). În era capitalismului nomad, pe care am început-o de vreo 30-40 de ani și în care abia am intrat, nu școala, adică sistemul formal obligatoriu/post-obligatoriu de educație, este cea care trebuie să formeze indivizii adaptați pieței de muncă, pentru simplul motiv că școala va fi întotdeauna cu 8, 10, 12 sau 16 ani în urma tendințelor și evoluției pieței de muncă.

Astăzi, de exemplu, se poate constata o cerere enormă pe piața serviciilor de masaj erotic și videochat. În concepția pozitivistă a domnului Vlaston ar trebui să formăm generații întregi de videochatiste și ... maseuze, poate pentru a constata că peste 5 ani se descoperă internetul în nu știu ce țară din Asia unde tinerele sunt de 5 ori mai ieftine decât în România și, drept consecință, toate serviciile de videochat se vor muta acolo. Noi vom rămâne însă cu o generație întreagă de ... „tinichigioaice”, pentru că așa vrea dl. Vlaston.

Realitatea e că în epoca noastră, adică de vreo 20 de ani încoace, nu mai putem anticipa, nu cu 18 ani ce se va întâmpla pe piața muncii, dar nici măcar cu 5 ani.

Credeți că americanilor le-ar fi venit să creadă în 1990, să zicem, că până în 2012 vor pierde milioane de joburi productive către China?! Ar fi putut anticipa cineva în 2005 că în anul de grație 2012 mii de joburi vor proveni zilnic din „social media”?! Răspunsul e simplu: nu. Pentru că pur și simplu vorbim de evoluții realmente imposibil de anticipat. Ca să le dau un prilej de satisfacție prietenilor mei liberali, imposibilitatea existenței unui ochi clarvăzător care să plutească omniscient peste piața muncii ține, dacă vreți, de imposibilitatea cognitivă a superplanificării pe care o denunțau Fr. Hayek și von Mises atunci când criticau socialismul de război din timpul vieților lor (vezi Drumul către servitute). Și practica a dovedit, da, chiar a dovedit că Hayek și von Mises aveau dreptate (ce-i al lor, e-al lor).

Când dl. Vlaston plânge de mila inadecvării la realitate a sistemului de învățământ, e mai socialist decât își poate închipui, atâta doar că reprezintă un tip de socialism prost, de război, ca în cazul bolșevicilor. Adică unul falimentar.

În 1940, în America erau numai 2.500 de psihologi cu patalama. Astăzi sunt 77.000 (cifrele sunt luate de aici). De 30 de ori mai mulți, deși populația nu a crescut decât de 2,2 ori. Dar de jobul de profesor de yoga sau instructor de zumba fitness ce ziceți?... Cine ar fi putut să prevadă în urmă cu doar 10 ani că obscurul dans de origine columbiană va ajunge să creeze mii de joburi de-a lungul și de-a latul Americii? Nimeni. Poate doar creatorii afacerii zumba, atunci când trăgeau pe nas marijuana și visau să ajungă într-o bună zi celebri.

Soluția e una singură și se numește „lifelong learning” / educația adulților

Și totuși, confruntate cu o piață de muncă în continuă și din ce în ce mai rapidă prefacere, țările avansate au găsit răspunsul. Educația a încetat de foarte multă vreme să mai fie văzută ca un proces limitat în timp, așa cum încă e văzută la noi. Dimpotrivă. Educația este văzută ca un proces permanent, și statul încurajează toate formele posibile de „lifelong learning” - educația adulților.

Cu alte cuvinte, nimeni nu mai are așteptarea absurdă ca școala să îți furnizeze ghetele cu care vei ieși la pensie. Ca să folosim o metaforă, în era capitalismului nomad rolul școlii nu mai e acela de a-ți furniza ghetele cu care să ieși la pensie, ci acela de a te învăța să-și legi șireturile indiferent de ghetele pe care le încalți!

Educația, care este un drept fundamental al omului, se desfășoară, cum e și normal, pe tot parcursul vieții. Dreptul la viață nu ni-l ia nimeni, de când ne naștem și până murim. La fel e și cu dreptul la educație. Dreptul ăsta nu ni se suspendă când împlinim 14 ani sau 22, de el beneficiem chiar și la 60 de ani.

Dl. Vlaston se minunează în articolul său: „La noi în țară, conform unui studiu Manpower, 43% dintre angajatori au dificultati sa recruteze persoane potrivite pentru posturile libere, in timp ce, in Olanda, doar 7% din angajatori au dificultati sa recruteze talentul necesar.” Dar dacă ne uităm un pic peste ceea ce ne zic cifrele EUROSTAT despre gradul de participare a forței de muncă la formele de învățare pentru adulți, mă tem că nu ar mai trebui să ne minunăm (de fapt, ar trebui să ne minunăm că mai existăm...). Conform statisticilor de aici, olandezii în vârstă de 25-34 de ani participă în proporție de 27.2% la o formă de educație sau training pentru adulți, spre deosebire de români care o fac numai în proporție de 4,2% fiind, din acest punct de vedere, ultimii din Europa, sub Bulgaria. În traducere liberă: dacă presupunem prin absurd că de mâine Ministerul Educației identifică un trend esențial pe piața muncii (de exemplu, că e nevoie ca toată lumea, indiferent de job, să știe să lucreze cu calculatorul) forța de muncă din România, cu actualul grad de participare la procesele de educația adulților, ar necesita 23,8 ani pentru a se pune la punct, spre deosebire de forța de muncă olandeză, care ar necesita numai 3,67 ani, sau forța de muncă daneză - campioana Europei - care ar necesita numai 2,42 ani.

Din păcate pentru noi, mă tem că în era capitalismului nomad chiar nu are nimeni timp să aștepte 23,8 ani până când învață și românii cum se face un anumit lucru.

De aceea, orice discuție despre corelarea dintre sistemul de învățământ și piața muncii trebuie să înceapă de fapt de la următoarea întrebare: formează sistemul de învățământ oameni capabili să învețe mai departe, sau nu? Asta e întrebarea-cheie în era capitalismului nomad. E puțin important dacă liceele și facultățile noastre formează ospătari, filozofi, violoniști, tinichigii, economiști, juriști ș.a.m.d. a căror utilitate nu se regăsește într-un anumit moment pe piața muncii. Principalul e să formeze oameni capabili să învețe mai departe, iar dacă sistemul le dă și o meserie - cu atât mai bine! Ori, exact aici se pare că eșuează lamentabil sistemul nostru de învățământ. Problema nu e că tinerii absolvenți au meserii care nu se caută, problema e că tinerii absolvenți sunt incapabili să învețe. Ceea ce înseamnă, implicit, că sunt incapabili să se și autoperfecționeze în meseria cu care ies din sistem.

Ar fi ca și cum eu aș juca 12 ani fotbal și la meciul de retragere se descoperă că de fapt habar nu am să dau cu piciorul în minge. Cam așa se pare că stă treaba cu elevii și studenții noștri. Își tocesc coatele 10-15 ani pe băncile școlilor, dar apoi, când termină studiile, la primul loc de muncă se descoperă că nu știu cel mai elementar lucru care trebuia învățat în școală: să învețe. Din acest punct de vedere, și numai din acest punct de vedere, educația noastră este complet inadaptată la era capitalismului nomad.

Mai mult, după ce că prin sistemul formal și obligatoriu/post-obligatoriu scoate indivizi rebutați, Ministerul Educației nici măcar nu pare să conștientizeze faptul că în anul de grație 2012 educația unei națiuni nu se mai rezumă la perioada vârstei de 3-23 de ani. O simplă privire pe site-ul www.edu.ro e suficientă pentru a înțelege de ce dinozaurii de acolo, când aud de „lifelong learning”, au impresia că îi înjuri în cecenă. Noțiunea e, pur și simplu, absentă. Există câte ceva despre programele de formare profesională continuă, și atât, făcându-se abstracție de faptul că educația pentru adulți înseamnă inclusiv forme de învățământ non-formale și în afara sistemul oficial de certificare a competențelor precum universitățile populare. Spre comparație, iată cum arată capitolul dedicat educației adulților de pe situl Ministerului Educației din Franța, și ce bogăție de informații conține. Educație a adulților care face parte integrantă din organigrama sistemului educațional. Iar aici puteți vedea cum arată organigrama oficială a sistemului de educație danez, care e cel mai performant la nivel de educația adulților din Europa.

Spre cinstea lui, Funeriu a impus în noua lege a educației un întreg capitol (Titlul 5) dedicat educației permanente, dar din ce vedem concret pe situl Ministerului Educației și din luările de poziție ale celor care scriu despre educație la noi se pare că lucrurile sunt blocate la nivelul „formă fără fond”. Pur și simplu nu-i pasă nimănui.

Cam asta e cealaltă perspectivă asupra prăpastiei pe care o propun eu. Dacă vrem să avem un dialog între educație și piața muncii trebuie să umblăm la sistemul de educație pentru adulți. Din păcate, la noi angajatorii încă nu înțeleg că statul nu le mai poate servi pe tavă carne de tun, ca în capitalismul naționalo-industrial, candidații nu înțeleg că diplomele nu au nici o valoare dacă nu sunt susținute de o motivație continuă de învățare iar chibiții ca domnul Vlaston trag în aer cu muniție oarbă. Șontâc-șontâc, România merge mai departe. Până când decidenții și autoritățile din domeniul educației nu vor înțelege corect lumea în care ne învârtim, rămâne strict datoria și responsabilitatea fiecărui părinte aceea de a sădi și de a cultiva în sufletul copilului său cea mai de preț dorință pe care o poate avea un om: dorința de a învăța.

12.6.12

Și dacă Nicușor Dan ar fi fost Partidul „Nicușor Dan”?

În urmă cu vreo 10-11 ani, când internetul încă era la începuturi pe plaiurile mioritice, un grup de tineri afaceriști au încercat să facă o mișcare politică pe care să o promoveze, din lipsă de fonduri, exclusiv online. Nu mai țin minte cum se chema: UNP, UMP, UPM, ceva de genul ăsta. Cert e că deși pe online erau destul de vizibili, la momentul alegerilor, parcă alea din 2004 (sau 2000?!), au făcut rahatul praf și partidulețul lor a dispărut. Chiar te invit, dragă cititorule, dacă îți aduci aminte numele formațiunii și alte amănunte din evoluția ei meteorică, să le postezi ca și comentarii mai jos.

Pe vremea aceea, însă, nu existau nici bloguri, nici Facebook, nu exista nici Google Adwords, nu existau nici conexiunile rapide la internet de la RDS și Dolce, iar populația internautizată a României era undeva pe la 1,5 milioane.

Cum stăm astăzi?

Să ne uităm un pic pe Zelist. Blogosfera românească are aproape 7.000 de bloguri active (cel puțin un post săptămânal) care generează peste 40.000 de comentarii. Conform Facebrands, există 4,7 milioane de conturi românești pe Facebook. Conform mie, ca să zic așa, o campanie pe Google Adwords în limba română, indiferent de cuvântul cheie vizat, nu depășește un 0.50 RON / click, deci cu 10.000 de lei poți transmite mesajul tău la cel puțin 20.000 de oameni, fără să punem la socoteală efectul de multiplicare (minim x3), fără să punem la socoteală numărul enorm de reclame afișate pe care nu se dă click. România deține peste 3,86 de milioane de conexiuni la internet în bandă largă, din care 2,68 în mediul urban. Asta înseamnă că 41,6% din gospodării au acces la internet rapid. 

Băieții de care vorbeam mai devreme se născuseră prea devreme. Nicușor Dan s-a născut la timp. Timpul corect pentru a profita de toate acestea. Adică de dezvoltarea tehnologică a României.

Nicușor Dan și-a făcut campanie aproape exclusiv online. La început timid. Ulterior, după ce a devenit mai cunoscut, figura lui a fost preluată de câțiva „influenceri” (de exemplu Cristian Manafu sau Ovidiu cel Chibiț) și a ajuns să se rostogolească rapid prin online, chiar și prin intermediul comentariilor celor care l-au criticat (ca, de exemplu, pe blogul subsemnatului, vezi aici). Pagina de Facebook dedicată campaniei lui Nicușor Dan a adunat 16.000 de like-uri, care, atenție!... sunt din toată România, nu numai din București. Nu o dată am văzut prin subsolurile articolelor diverși inși comentând: „Ce păcat că la noi nu e un Nicușor Dan...” Simțind potențialul purificator al figurii lui Nicușor Dan, intelectualii compromiși din regimul Băsescu s-au raliat repede fenomenului, ca și cum nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute, și nici nu sunt vinovați de faptul că lui Oprescu i s-a opus, de facto, o elenăudrea, și au mai pus și ei umărul un pic prin articole motivaționale. Îndrăznesc însă să afirm că la crearea fenomenului Nicușor Dan aportul intelectualilor a contat cel mai puțin. Deja figura lui făcea înconjurul blogosferei, cu bune și rele, pro și contra.

Pe offline, am văzut niște fluturași cu Nicușor Dan (mijloc de promovare, de asemenea, foarte ieftin - 100.000 de fluturași A6 pe hârtie lucioasă de 130 gr. nu costă mai mult de 4.000 de lei, cu tot cu creația!) și am auzit că a avut un mash la Obor. Trebuie să recunosc că deși am fost la Obor în urmă cu fix 2 săptămâni, nu am văzut acel mash, sau poate nu am avut eu ochi să-l văd. În rest, Nicușor Dan nu a făcut nici mitinguri, nici parascovenii cantate, nu a dat mici, nu a dat de băut, nici nu a apărut tot timpul la televizor, nici nu a scos un ziar propriu. Campania lui Nicușor Dan s-a limitat în general numai la internet și la fluturași electorali.

Și rezultatul care e? Păi, rezultatul e că, din ceea ce se vede pe numărătoarea parțială, dacă ar fi fost partid politic Nicușor Dan s-ar fi bătut de la egal la egal cu PP-DD-ul lui Dan Diaconescu. PP-DD care a folosit ca mijloace principale de promovare tv-ul și fluturașii electorali. Și care, știm prea bine, a intrat de facto în campanie tv încă de anul trecut, atrăgându-și în acest fel o grămadă de sancțiuni din partea CNA. Bănuiesc că numai sancțiunile primite de la CNA de către OTV au fost cu mult mai costisitoare decât toate fondurile cheltuite pe online de echipa lui Nicușor Dan.

Concluzia e simplă. Până acum viața politică din România a fost un monolit ideologic, osificat timp de 20 de ani în jurul câtorva teme și tipuri de discurs (jos „comunismul”; jos „mafia” / ciocoii; trăiască integrarea în UE/NATO/SUE/Calea Lactee; vrem „reformă”, indiferent ce dracu' ar putea însemna asta; guvernul e corupt, ai noștri nu; etc.) care au fost aruncate pe piață de cei care aveau monopolul informațional. Acest monopol informațional nu a putut fi spart niciodată pentru că nu era deloc simplu, adică ieftin, să îți faci un ziar sau o televiziune. De aceea temele de campanie vehiculate în mediile de informare tradiționale, mass-media scrisă și televiziunile, indiferent de cât de cretine erau (gen „jos comunismul” în anul de grație 2008), dădeau tonul alegerilor și polarizau electoratul pro sau contra unui anumit gen de candidați. Nicușor Dan este primul candidat care a spart semnificativ blocada informațională folosind un mediu pe care mogulii media, prin însăși natura acestui mediu, nu îl pot domina. Partidele mici cu idei bune ar trebui să învețe din exemplu lui și să nu se mai plângă de boicotul mass-media. Bine, aici mai e nevoie de un lucru esențial: mesajul să fie cât de cât frecventabil, pentru a putea fi preluat de cât mai mulți „influenceri”. Să ne gândim, de exemplu, la o ipotetică formațiune de stânga. Un partid de stânga care va veni cu tâmpenii de genul „PCR a fost un partid bun”, „în 1989 a fost o lovitură de stat”, „pe timpul lui Ceaușescu era mai bine” va putea aștepta mult și bine ca mesajul lui să fie băgat în seamă și reprodus de cineva cu autoritate. Nimeni nu va risca să-și compromită imaginea publică susținând asemenea elucubrații ușor demontabile, de altfel, chiar de-ar fi să creadă sincer în ele. Însă unul conectat la stânga europeană contemporană, adică la problematica ecologică, a inechității distribuției profiturilor, a supraimpozitării muncii în favoarea rentei, a restaurației (anti)sociale, a capitalismului „free market” care de fapt parazitează statele (dreptacii bugetofagi de la noi...), ar trebui să-și ia notițe de la Nicușor Dan și să învețe cum se fac lucrurile.

11.6.12

Este victoria zdrobitoare a USL un pericol pentru democrație?

M-am trezit din somn și, iată, surpriză (plăcută)!... nu aflu că peste noapte PDL-ul a ajuns la 41% și USL-ul a coborât la 40%. Nu, rezultatele au rămas în mare la fel ca aseară, adică USL în jur de 60% și PDL 11%, adunându-și dinții de pe jos. Singura victorie majoră pentru PDL e la Cluj, dar clujenii știm că sunt mai speciali - ei l-au votat de câteva ori și pe Funar la primărie, deci o victorie a lui Boc nu trebuie să ne mire (poate speră să le readucă Nokia, cine știe).

Primul lucru care trebuie scos în evidență e următorul: această victorie zdrobitoare nu e câtuși de puțin o înfrângere pentru democrația din România, așa cum a fost victoria FSN-ului din 20 mai 1990. Dimpotrivă. Spre deosebire de FSN, USL-ul este o construcție politică vremelnică, formată din mai multe partide cu interese antagonice (s-a văzut și recent când Ponta a propus impozitarea salariilor mari și PNL-ul s-a opus). Eu nu am nici o îndoială că USL-ul se va destrăma fie în 2013, după suspendarea lui Băsescu, fie în 2014, după alegerile prezidențiale. Scopul major al existenței acestei alianțe, scoaterea în ilegalitate a PDL-ului după modelul PNȚ-CD, aproape că a fost atins. Ori, dispariția de pe scena politică a celui mai malefic partid post-decembrist, nu poate fi decât un câștig pentru democrația internă, nicidecum o pierdere.

De asemenea, nu cred că a fost vorba de un vot politic negativ, pentru simplul motiv că scorul USL nu e decât cu 5-10% mai mare decât scorul fiecărui partid component din 2008. Ceea ce înseamnă că electoratul nu s-a reorientat masiv către USL. Se pare însă că electoratul retardat al PD-ului, cei care au votat cu mici și manele în perioada 2008-2009, a basculat acum masiv către partidul lui Dan Diaconescu iar PDL-ul nu și-a mai păstrat decât electoratul dur, cei aproximativ 10% care oricum votau constant cu ei de 15 ani încoace. Să sperăm că până la toamnă se vor mai deștepta și ăștia, astfel încât PDL-ul să nu câștige nici o circumscripție și să nu mai intre în parlament.

Și, în sfârșit, un lucru care mă unge pe suflet. Vin vremuri grele pentru gornacii „de dreapta” (începând cu jurnaliști precum Mircea Marian sau Andreea Pora, trecând prin câțiva bloggeri de duzină și terminând cu postacii infecți care infestează forumurile ziarelor) care erau „de dreapta” pe banii statului, adică pe impozitele mele și ale tale. Hai băieți, ia mai fiți voi „de dreapta” și pe buzunarele voastre, că 8 ani ne-or fi fost de ajuns.

PS. Vroiam să scriu și eu despre rezultatele practice ale aplicării noului Cod al Muncii, dar nu mai e nevoie. A făcut-o autorul de pe Trenduri Economice.

UPDATE. După numărarea unei părți mari a voturilor, se dovedește încă o dată cât de tâmpiți sunt cei care vorbesc de un așa-zis „vot negativ”. La votul popular USL-ul nu a scos nimic semnificativ peste scorul însumat al PSD+PNL din 2008: 50,22%, în schimb electoratul PDL pare să se fi disipat / pulverizat către o grămadă de formațiuni mai mici, și în primul rând către PP-DD.

7.6.12

Euro 2012, pronosticurile mele

Euro 2012 bate la ușă, drept pentru care astăzi voi comenta un pic șansele pe care le au echipele participante.

Grupa A: Polonia, Grecia, Rusia și Cehia. Grupa A este și cea mai ușoară, mai ales datorită faptului că participă țara-gazdă, Polonia. După cum se vede este o afacere a Estului, însă e greu să dăm o favorită certă. Singura echipă care a participat în ultimii 4 ani la ambele turnee finale majore, adică Euro 2008 și Cupa Mondială 2010 e Grecia, însă rezultatele au fost mediocre (5 înfrângeri și o singură victorie, 2-1 cu Nigeria). Polonia, Cehia și Rusia au participat numai la Euro 2008, cu rezultate complet diferite: Rusia a jucat semifinala după un parcurs entuziasmant, Cehia a fost eliminată dramatic de Turcia încă din faza grupelor în timp ce Polonia a fost, alături de România și Franța, una dintre cele mai slabe echipe ale competiției. Trebuie să spunem și că Rusia a pierdut la mustață calificarea la Cupa Mondială 2010, fiind eliminată surprinzător la baraj de mărunta echipă a Sloveniei. Per ansamblu cred, totuși, că favorită la calificare e Rusia, care și în preliminarii a câștigat la pas grupa sa, lupta pentru celălalt loc de calificare dându-se între Cehia și Polonia. Sincer, nu cred că Grecia are vreo șansă, oricât de simpatici ar fi grecii și ținând cont de surpriza pe care au produs-o în 2004. O problemă majoră pentru Rusia ar putea fi însă faptul că grupa se joacă pe un teren ostil, și anume în Polonia, deci o linie de clasament care să arate 1. Polonia 2. Rusia nu e deloc exclusă. Cehiei îi dau (abia) șansa a treia întrucât mi se pare o echipă în care vedetele sunt cam bâtrâioare, în timp ce tinerii nu prea au experiență. Pe lângă asta în grupa de calificare a pierdut ambele meciuri împotriva Spaniei (ceea ce dovedește ca e cu cel puțin o clasă mai jos față de pretențiile unui asemenea turneu) iar în playoff-ul cu Muntenegru, cel mai ușor adversar pe care îl putea avea, nu a arătat cine știe ce.

Grupa B: Olanda, Danemarca, Germania, Portugalia. Este veritabila „grupă a morții” în acest turneu, cu 3 foste campioane și o vicecampioană luptându-se pentru cele 2 locuri de calificare. Dacă ne uităm strict prin prisma rezultatelor de la ultimele turnee finale, favoritele certe sunt Olanda (vicecampioană mondială) și Germania (bronz la Mondiale, vicecampioana europeană) cu un challenger redutabil - evident, Portugalia. Totuși, lucrurile nu sunt deloc așa de clare. În ultimele luni Olanda a arătat că are o formă oscilantă (0-3 cu Germania în noiembrie 2011, 1-2 cu Bulgaria acasă în luna mai 2012, dar și 3-2 cu Anglia la Londra în ianuarie și 6-0 cu Irlanda de Nord în urmă cu câteva zile), Germania nu a câștigat decât un singur meci amical în acest an (2-0 cu Israel, în rest a pierdut cu Franța, 1-2 acasă, și a încasat o grămadă de goluri de la Elveția, 3-5) iar Portugalia nu a câștigat nici un meci în acest an (0-0 cu Polonia, 0-0 cu Macedonia, 1-3 cu Turcia). Ținând cont așadar și de faptul că nemții au ascendent moral asupra olandezilor, și anume victoria cu 3-0 din toamnă, tind să mizez pe o linie de clasament 1. Germania 2. Olanda deși cred că și varianta inversă ar putea fi la fel de probabilă. Portugalia și Danemarca nu par capabile să încurce socotelile celor două favorite. Mi-e greu să cred că Portugalia își va regăsi forma și pofta de joc tocmai acum.

Grupa C: Spania, Italia, Irlanda, Croația. Spania a fost vreme de decenii bune copilul bolnav al fotbalului mondial. Beneficiind de generații întregi de jucători fabuloși, Spania se împotmolea mereu la turneele finale, reușind când și când câte o performanță notabilă, cu o frecvență mult mai redusă decât i-ar fi dat dreptul valoarea individuală a jucătorilor. În ultimii 4 ani, însă, Spania pare să fi descoperit rețeta-minune prin care să-și motiveze vedetele fabuloase și la nivelul echipei naționale. Spania deține titlul european, titlul mondial și pleacă din postura de favorită absolută în acest turneu final. Anul acesta echipele spaniole au dominat competițiile europene, nu mai puțin de 5 jucând semifinale în Champions League și Europa League. Spania a câștigat la pas, cu maximum de puncte, grupa de calificare, din care au mai făcut parte Cehia și Scoția. Totuși, după ce a luat titlul mondial Spania nu mai pare așa de invincibilă, cum a fost după câștigarea celui european (când a pierdut un singur meci, semifinala din 2009 de la Cupa Confederațiilor). În ultimii 2 ani spaniolii au pierdut nu mai puțin de 4 meciuri (1-4 cu Argentina și 0-4 cu Portugalia în 2010, 1-2 cu Italia și 0-1 cu Anglia în 2011) ceea ce înseamnă că invincibila armada nu mai e chiar așa de invincibilă. Anul acesta Spania și-a câștigat amicalele, dar adversarii au fost în general unii modești. Marea problemă a Spaniei va fi, ca întotdeauna, mobilizarea la nivel mental a supervedetelor sale. Și tare mă tem că nu prea va reuși, pentru că văd ce a pățit Barcelona lui Guardiola. Probabil va ieși din grupă, dar nu cred că va reuși să-și apere titlul, capotând undeva în sferturi sau în semifinale. În sfârșit, pentru celălalt loc de calificare cred că se vor bate Irlanda și Italia. Italia e favorita hârtiei, dar pare să fie într-o formă teribil de proastă (0-3 cu Rusia recent) ceea ce înseamnă că irlandezii, cu vulpoiul Trapattoni antrenor și avizi de performanță după ce au fost eliminați pe nedrept de Franța în preliminariile pentru Cupa Mondială 2010, își pot juca șansa. Chiar și Croația cred că ar putea face o figură frumoasă, dar întrucât prestația excelentă din 2008 (sfert de finală) nu a fost confirmată de rezultate ulterioare, cred că la vremea aceea a fost vorba de o excepție și nimic altceva. Hai să zicem totuși că linia de clasament ar putea fi 1. Spania 2. Irlanda.

Grupa D: Ucraina, Suedia, Franța și Anglia. Pe hârtie favorita certă a acestei grupe este țara gazdă, Ucraina. Totuși, Ucraina pornește la drum cu handicapul sever al lipsei de experiență. Echipa Ucrainei nu a reușit să se califice nici la Euro 2008, nici la Cupa Mondială din 2010. Ucraina a jucat în ultimele 10 zile 3 meciuri amicale, pierzând 2 (2-3 cu Austria și 0-2 cu Turcia, ambele echipe absente de la Euro 2012). În 2011 a pierdut (pe alocuri destul de clar) amicale cu Suedia, Italia, Franța, Uruguay și Cehia. Supervedetele Șevcenco și Timoșciuk se îndreaptă binișor spre finalul carierei, la 35, respectiv 33 de ani. Deci lucrurile nu stau deloc bine pentru ucrainieni. Eu personal mă aștept să transpire destul de mult pentru ocuparea unuia din primele două locuri. Dintre celelalte participante, Anglia mi se pare a fi cea mai puternică echipă. Englezii sunt una dintre puținele echipe care, după cum spuneam, au reușit să învingă Spania în ultima perioadă. La Cupa Mondială din 2010 au avut o prestație excelentă, fiind eliminați de Germania după ce li s-a anulat un gol perfect valabil la scorul de 1-2 și într-un moment de joc în care dominau partida copios. Englezii au în palmares și o victorie recentă asupra Suediei într-un meci amical disputat la Londra în noiembrie 2011. În ultimul meci de pregătire au învins scurt, 1-0, Belgia, după un meci în care au avut 55% posesie. Franța joacă mult mai bine sub Blanc decât sub Domenech, dar încă nu poate emite pretenții la vreun titlul. În sfârșit, Suedia strălucește prin Ibrahimovic și dacă prinde o formă bună, poate aspira la unul din cele două locuri de calificare. Cred că grupa D e cea mai deschisă. Hai să punem totuși o linie de clasament 1. Anglia 2. Franța ca să putem crea mai departe sferturile de finală.

Sferturi de finală și semifinale

Cum ar arăta sferturile de finală și, implicit, culoarele către finală? Conform diagramei de desfășurare, acestea ar fi cele două semifinale posibile:

Polonia - Olanda vs. Spania - Franța / Germania - Rusia vs. Anglia - Irlanda

Se conturează așadar două semifinale Olanda - Spania și Germania - Anglia. Și cum am zis că mă aștept ca spaniolii să capoteze (mai ales mental, vezi modelul Barcelona) undeva în fazele superioare, de ce nu am putea vedea o finală Olanda - Germania sau Olanda - Anglia?

5.6.12

Neoliberalismul e un simplu neofeudalism fără libera circulație a muncii

Un articol foarte bun din The Globalist pune foarte clar problema dublului discurs al ideologiei contemporane dominante: în timp ce liberalizarea circulației capitalurilor este văzută ca o mare realizare a umanității & shit, celălalt mare factor al procesului de producție, și anume munca, este ținut cu grijă sub papucul granițelor naționale. În ciuda aparențelor, mobilitatea transnațională a forței de muncă este în epoca noastră mai mică decât la 1900 (probabil pentru că acum umanitatea are 7 miliarde de locuitori). Merită citit.