22.12.13

A fost Revoluția, revoluție?



Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Actualul regim de după 1989 a stăpânit țara tot 24 de ani. Fiecare regim lasă în urma sa, după 24 de ani, un faliment.

În 1989 regimul era cvasi-falimentar, deși multe cifre arătau bine, și nu doar pe hârtie, ci chiar în realitatea de zi cu zi. Problema era că anumiți indicatori arătau bine cu prețul sacrificării confortului imediat al populației, a cărei viață de zi cu zi se îndepărta de la an la an de standardele minime ale cetățenilor țărilor occidentale din acea perioadă. Și problema aceasta, de fapt, nu era doar a României, ci a întregului sistem al „socialismului real”. Economia superplanificată nu mai făcea față rigorilor sau, mai bine zis, lipsei de rigoare a liberalizării prețului petrolului de după „șocul Nixon”. Atunci când a introdus superplanificarea centralizată ca unic sistem de management al economiei permis statelor așa-zis „socialiste”, Stalin nu și-a închipuit că va veni o vreme când resursa energetică principală a unei industrii moderne - petrolul - nu va fi la discreția blocului sovietic ci va trebui obținută de pe piața liberă, și nu oricum, ci doar cu valuta „dușmanului”, adică dolarul american. Și nu doar că trebuia să obții petrolul de pe piața liberă, încercând să-i vinzi occidentalului ceva (ce?) ca să faci rost de dolari, dar prețul „aurului negru” urma să mai și fluctueze nebunește de la an la an, făcând astfel în mod obiectiv imposibilă orice tentativă de superplanificare. Cum mai puteai să superplanifici economia când astăzi petrolul era 3 dolari, mâine 10, poimâine 40 și răspoimâne 20?! Regimurile „socialismului real” s-au trezit prinse într-o capcană pe care nu o prevăzuseră (deși la noi fuseseră destui, de exemplu Mircea Malița, care vorbiseră de „șocul energetic” și intuiseră implicațiile nefaste ale lipsei de control asupra factorului energetic) și au început, rând pe rând, să colapseze. Limitele superplanificării economiei începeau acolo unde începea absența informației exacte, care să poată fi prelucrată.

La noi, Ceaușescu a iubit mai mult „planurile cincinale” decât bunăstarea populației. De dragul planurilor cincinale i-a îndemnat pe oameni să mai ia un palton pe ei (nu cred că e o ironie a sorții faptul că a murit el însuși într-o zi de iarnă, îmbrăcat în palton). Ceilalți conducători din Est au fost mai raționali și și-au dat seama că economia superplanificată nu mai poate funcționa strict din motive obiective, nu că ar avea cineva ceva cu ea, drept pentru care au scutit populația de sacrificii inutile. Dar le-au lăsat oamenilor pe cap în 1989 niște țări deja îndatorate (Polonia, Cehoslovacia și Ungaria aveau împreună în 1989 o datorie externă care se măsura în zeci de miliarde de dolari; RDG-ul a scăpat „ieftin”, fiind absorbit de RFG). În acest sens falimentul Estului era de domeniul evidenței. În România confortul populației fusese sacrificat de dragul economiei; în celelalte țări se păstraseră cât de cât aparențele unui confort al populației, dar totul cu sacrificii economice dureroase, care au ieșit cu claritate la iveală abia după 1989 deși în unele țări (mai ales în Polonia) se vedea deja de ani buni că starea economiei e mai mult decât problematică.

În ceea ce privește falimentul celor 24 de ani care au trecut din 1989 încoace, acesta e semnificativ dacă ținem cont de faptul că aproape nimeni nu mai vorbește de evenimentul primordial - Revoluția din 1989 - ca de o „revoluție”, ci doar ca de o „lovitură de stat”, „intervenție străină”, „conspirație” etc. Cu siguranță toate aceste caracterizări aduse evenimentelor din 1989 sunt, într-o oarecare măsură, corecte. Dar tot așa de adevărat este că evenimentele din 1989 au fost prea complexe pentru a fi caracterizate doar ca „revoluție”, sau ca „lovitură de stat”, sau ca „intervenție străină”. Eu cred că există câte ceva din fiecare.

Starea de spirit a populației era fără îndoială revoluționară, pentru că se dorea sincer o schimbare. Nu neapărat o schimbare de regim politic. N-are rost să idealizăm. Oamenii vroiau în primul rând mâncare la discreție, confort acasă și să poată călători liber în occident. Cine își închipuie că românii filozofau pe ascuns despre relația dintre democrație, pluripartidism, economie de piață și globalizare e dobitoc. Oamenii erau sătui, pur și simplu, de Ceaușescu. Trecuseră 24 de ani cu „cârmaciul”. Erau și mai sătui după ce acesta anunțase terminarea achitării datoriilor externe și nivelul de viață rămăsese la fel (eu aici am următoarea supoziție: cred că Ceaușescu a continuat austeritatea și după declarația din aprilie 1989 pentru că, pe de o parte, știa că începând cu 1990 URSS nu va mai da nici unui stat „prieten” petrol la preț subvenționat, plus că va cere doar dolari, dar și pentru că avea în plan să creeze o bancă de investiții pe modelul FMI; în ambele cazuri avea nevoie la fel de mare de valută ca și până atunci). Erau și mai sătui văzând ceea ce vedea oricine, și anume că în Est au loc schimbări majore, dar pașnice, chiar cu largul concurs al autorităților comuniste, numai la noi nu se schimbă nimic. Erau și mai sătui după Congresul al XIV-lea, când toată lumea sperase că Ceaușescu va renunța de bună voie la putere și i-o va ceda lui Nicu (românii ar fi acceptat și o dinastie de tip nord-coreean, numai să se schimbe ceva; Nicu era văzut de marea majoritate a populației ca un reformator). Spre disperarea oamenilor Ceaușescu s-a dovedit complet inflexibil, încremenit în iluziile sale, incapabil să înțeleagă ce se petrece în jurul său, încapabil să priceapă că îi trecuse vremea. Și lui, și regimului său. Inflexibilitatea sa nu a făcut decât să agraveze lucrurile și să-i pecetluiască soarta.

Așadar, întrucât starea de spirit a populației era revoluționară putem aprecia astfel că din perspectiva populației ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 chiar a fost o revoluție. Oamenii au ieșit cu sinceritate în stradă pentru o schimbare. Au cerut o schimbare, evident în bine, că doar nu era nimeni dement să demonstreze pentru o schimbare în rău. Nu s-a manifestat pentru a fi distruse fabrici, locuri de muncă, pentru ca România să sufere un dezastru demografic și pentru ca locul unui singur dictator să fie luat de o întreagă clasă politică dictatoare. Dacă au manifestat pentru ceva, oamenii au făcut-o atunci pentru un socialism prosper, nu pentru un capitalism mizer.

Atâta doar că rezultatul real al acestor 24 de ani e cel care e. Ceea ce înseamnă că astăzi este o necesitate ideologică să se facă uitată starea revoluționară a populației de atunci, scoțându-se în față „lovitura de stat”, „scenariul” etc. Sigur că, pe fondul stării revoluționare a populației, s-au petrecut niște lucruri tipice unei lovituri de stat: s-a pus la cale diversiunea teroriștilor, care a provocat victime absolut nevinovate dar a și radicalizat populația de partea noii puteri; puterea a fost acaparată exclusiv de un grup provenind, în fond, tot din rândul oficialilor sau al apropiaților regimului „criminal și ilegitim” (cel mai bun exemplu, însuși faptul că președinte a ieșit un fost prim-secretar, prim-ministru, un fiu de kominternist, ideolog principal - Brucan și președintele Senatului, un fost comunist ilegalist...) și, nu în ultimul rând, fostul conducător a fost executat cu sânge rece mai înainte de a putea în mod real să se apere. Aceste lucruri sunt fără îndoială niște dovezi mai mult decât credibile că undeva s-a pus la punct un scenariu care nu avea nimic „revoluționar” în el, fiind mai degrabă asemănător unei lovituri de palat în genul celei pățite de Salvador Allende, sau în genul „rebeliunii legionare” din ianuarie 1941. Ceea ce nu minimizează cu nimic meritul populației și dorința reală a populației de a asista la o schimbare în bine, și nici nu trebuie uitat pentru ce au ieșit oamenii în stradă: pentru a cere un socialism real, prosper.

A fost, așadar, Revoluția o revoluție? Răspunsul este categoric: da. Numai că avem de-a face cu o revoluție învinsă, o revoluție nedesăvârșită, deturnată de la sensul ei firesc de către cei ce s-au instalat la putere ca urmare a diversiunii „teroriștilor” (istoria cunoaște nenumărate exemple de revoluții învinse) și despre care avem motive destul de temeinice să credem că au acționat oarecum independent de mișcarea de masă (mai mult ca sigur că erau pregătiți să dea o lovitură de palat și apoi să inventeze niște lupte cu teroriștii chiar și în absența mișcării populare; aceasta doar le-a facilitat scenariul preluării puterii). Iată de ce astăzi nu e bine să se mai vorbească despre Revoluția „ca revoluție”, pentru ca lumea să nu-și mai aducă aminte de fapt că sensul evenimentelor din decembrie 1989 nu a fost falimentarea economică și demografică a României și instaurarea unei clase politice dictatoriale, infinit mai dăunătoare țării decât cuplul dictatorial, ci dimpotrivă: crearea unei Românii democratice și prospere. Insistarea pe tema „loviturii de stat” are drept scop mascarea adevăratelor idealuri ale mișcării populare și aruncarea lor în derizoriu la scara istoriei, prim-planul comunicațional fiind preluat de „conspirație” și de posibilii factori care au dus la succesul acesteia. Tot istoria însă ne mai învață că unele mișcări revoluționare primesc și o a doua șansă. Va fi la fel și pentru revoluția română din decembrie 1989?

20.12.13

Europarlamentar Die Linke, declarație de solidaritate cu Pungești

Solidarität mit den rumänischen Protesten gegen Fracking in Pungesti Anlässlich der gewaltsamen

Unterdrückung von Protesten gegen Fracking-Vorhaben im rumänischen Dorf Pungesti erklärt Sabine Wils, MdEP DIE LINKE. im Europaparlament und Mitglied im Ausschuss für Umweltfragen, öffentliche Gesundheit und Lebensmittelsicherheit:

„Wir stehen Seite an Seite mit der rumänischen Bevölkerung in ihrem bunten Protest gegen die skandalösen Vorhaben des US-amerikanischen Energieriesens Chevron in Pungesti. Die gewaltsame Räumung des Widerstandslagers durch Polizeikräfte in Kampfmontur ist der traurige Höhepunkt zahlreicher Repressionen gegen Demonstrantinnen und Demonstranten.“

Sabine Wils weiter: „Der berechtigte Widerstand der ansässigen Bevölkerung gegen die Zerstörung und Gefährdung ihrer natürlichen Lebensgrundlagen muss immer mehr gelten, als die Profitinteressen von Großkonzernen. Die Proteste sind ein Zeichen dafür, dass die überwiegende Mehrheit der Menschen in Europa Fracking nicht will. Als DIE LINKE. im Europaparlament erklären wir uns solidarisch mit den europaweiten Energiekämpfen gegen die Vormachtstellung globaler Energiekonzerne. Wir fordern, Fracking durch ein Verbot europaweit unmöglich zu machen und die endgültige Abkehr von fossilen Energieträgern. Die Energiewende kommt nur mit dezentralen, erneuerbaren Energieträgern in Bürgerhand.“

Hinter dem Begriff "Fracking" verbirgt sich eine Technologie zur Gewinnung von unkonventionellem Erdgas aus tieferliegenden Gesteinsschichten, die einen Versuch darstellt, der Erde die letzten, schwer zugänglichen fossilen Energieträger abzuringen. Dabei werden Schächte in die Erde gebohrt, in die unter hohem Druck ein Gemisch aus Wasser, Sand, Diesel und giftigen Chemikalien eingeführt wird. So wird das Gestein aufgebrochen bzw. aufgesprengt und das Gas freigesetzt. Fracking verursacht massive Umweltschäden und gefährdet das Grundwasser. Da Rumänien über hohe Erdgasvorkommen verfügt, ist es in den letzten Jahren in den Fokus von Energiekonzernen geraten. Obwohl sich die Anwohner Pungestis geschlossen gegen die Erschließung von Erdgas stellen, setzt Chevron die Fracking-Vorhaben fort und wird dabei von der rumänischen Regierung unterstützt. Die Bevölkerung in der betreffenden Region, die zu den ärmsten Regionen Rumäniens gehört, arbeitet überwiegend in der Landwirtschaft und ist für das tägliche Überleben auf eine intakte Umwelt angewiesen.

Brüssel, 17. Dezember 2013

---

De aici. Traducerea o poate face oricine cu Google Translate. Hm. Oare să nu fi contat chiar deloc că PAS e coleg de partid european cu Die Linke, că e în legătură permanentă cu celelalte partide din Stânga Europeană și că în România ne-am precizat încă din 4 decembrie solidaritatea cu Pungeștiul?... Cine crede că un partid mic, pentru simplu fapt că e mic, nu contează și nu poate face nimic, are acum prilejul să mai reflecteze. Poate că nu putem mobiliza 100.000 de oameni care să dea jos guvernul sau să impună o lege dar asta nu înseamnă că nu se pot face, chiar și de la nivelul nostru, lucruri care să le oprească ăstora sarmaua în gât.

14.12.13

Articol nou ptr. situl PAS

Am auzit ... „socialism”?

Articol nou pentru situl PAS. Partidul Alianța Socialistă a devenit recent Partidul Alternativa Socialistă, pe scurt - Alternativa Socialistă. Eu sunt membru în Biroul Executiv, alături de alți câțiva oameni tineri. Încă o dovadă că fostul partid Alianța Socialistă (care mai există tehnic, dar va fi mai mult ca sigur desființat de autorități) putea fi „colonizat din interior” foarte ușor, dacă oamenii care își zic „de stânga” fără să facă nimic concret „de stânga” în afară de ceva blabla culturaloid „de stânga”, ar fi înțeles importanța momentului și a acțiunii.

28.11.13

Despre chinezi

O grămadă de inși sunt siderați de faptul că guvernanții noștri se ploconesc în fața „comuniștilor” chinezi. Nu trebuie să fim economiști de Nobel ca să înțelegem o chestie simplă. Banii adevărați sunt pe lumea asta doar în câteva țări / entități statale. Conform statisticilor de pe TradingEconomics.com masa monetară M1 din SUA e de 2.576,8 miliarde dolari, adică aprox. 1.950 miliarde euro. M1 în zona euro e de 4.720 miliarde euro (70% fiind concentrată în doar trei țări, Germania, Franța și Italia). Ori, care e situația în China? Păi, în China M1 e de 31.943 miliarde renmibi (yuani) adică vreo 3.850 miliarde euro. Cu alte cuvinte, în China sunt bani, nu glumă. Și în condițiile în care Uniunea Europeană pune fel de fel de condiții birocratice pentru accesarea banilor, ceea ce alor noștri - deh, romantici incurabili ... - nu le convine deloc, iar americanii cu o mână dau și cu alta iau (vezi cazul Bechtel, cerința de participare la războiul din Afganistan etc.) e și normal ca politicienii noștri să se ploconească la chinezi. „Comuniștii” par a fi cei mai de gașcă dintre toți cei care au bani: nici nu te condiționează birocratic, nici nu îți cer (cel puțin momentan) ca în schimbul bunăvoinței să le devii vasal. E foame mare de bani la București!

8.11.13

Despre optimizarea conversiilor

Mă văd iarăși nevoit să scriu ceva profesional. De data asta, despre „optimizarea conversiilor” pe un magazin online.

Mulți proprietari se sperie enorm când aud aceste vorbe pompoase. „Optimizarea conversiilor”. Mulți sunt disperați să „optimizeze”. Cheltuie o mulțime de bani pe consultanță. Schimbă. Își dau site-ul peste cap. Sunt disperați să „optimizeze” după sfaturile a fel de fel de guru. La final, observă că numărul conversiilor le-a scăzut și disperarea crește și mai mult. Ce-i de făcut? Aoleu!

Problema e mult mai simplă decât pare.

În primul rând totul ține un ordin de mărime. Sub un anumit număr de conversii, problema conversiilor chiar nu e cea mai relevantă pentru un magazin online. Dacă ai doar 100 de vizitatori pe zi din care comandă 1, deci ai o rată de conversie pe site de 1%, ceea ce duce la 30 de comenzi / lună, problema principală nu sunt conversiile, ci traficul. Chiar dacă „optimizezi” și îți mărești rata de conversie cu un procent bunicel, să zicem 20%, ce înseamnă asta? Că ai ajuns de la 30 de comenzi / lună la vreo 36. De senzație.

Ca să înțelegeți despre ce vorbesc hai să vedem ce zic alții de la case mai mari:

- Gabriel Agu, designer pentru gigantul online Booking.com: „La booking.com consideram un test relevant de la 500.000 de vizitatori per varianta in sus” (de aici)
- Un test făcut de niște băieți de afară. Ca să fie relevant un test de tip A/B pentru mărirea conversiilor cu 20% în cazul cifrelor de mai sus ar fi nevoie să derulezi un test de tip A/B nu mai puțin de 2376 de zile pentru a putea aduna un set relevant de date statistice. Dacă magazinul ar avea 1000 de vizitatori numărul scade la 238 de zile și abia de la 8000 de vizitatori pe zi în sus testul poate fi derulat într-un interval decent de timp, adică o lună, în așa fel încât rezultatul (ce variantă e mai bună? A sau B?) să poată fi implementat într-un timp decent, nu după ce dai faliment.

(Numai că în România, la 8000 de vizitatori pe zi și 80 de comenzi / zi proprietarul site-ului rareori se mai preocupă de optimizarea conversiilor, fiindcă deja „merge și așa”.)

Din păcate în România există nenumărate nișe care pur și simplu nu produc suficient trafic calificat încât să genereze vizitatori care să ne permită derularea unor teste relevante într-un interval rezonabil de timp. De aceea, mai înainte de a „optimiza” niște conversii cvasi-inexistente, proprietarul de magazin online ar trebui să verifice trei aspecte mari și late:

1. Începând cu homepage-ul și terminând cu butonul „comandă” de pe pagina de coș, magazinul este mai degrabă „futurist” sau mai degrabă „clasic”? Designul este „inovator” sau „plictisitor”, adică la fel ca pe Amazon, Emag sau nu știu care alt lider de piață? Ca să îți dai seama de treaba asta nu trebuie să plătești un guru, trebuie doar să ai bun simț. Dacă e „inovator”, trebuie simplificat cât mai mult. Există online nenumărate informații despre așteptările userului mediu, inclusiv din România, privind așezarea principalelor elemente majore din pagină (meniul principal de produse, cutia de search etc.).
2. Dacă designul e ok, simplu și funcțional, atunci au fost epuizate toate sursele de trafic? Rata de afișare în Adwords depășește măcar 70% și poziția medie pentru acești termeni e una de top 3? În rezultatele organice cheile laterale și mai puțin importante sunt și ele măcar în top 10? Se face remarketing cu toate mijloacele posibile, inclusiv prin Etarget (retarget) și Facebook (FB Exchange)?
3. Odată adus maximum de trafic calificat, se folosesc toate metodele cu putință pentru conversia online? De exemplu: e afișat un număr de telefon vizibil, undeva în primul ecran? Este încurajată interacțiunea cu magazinul inclusiv prin mijloace de genul chat online sau număr gratuit? Pentru chat se poate folosi o aplicație precum Zopim (gratis pentru un operator) și pentru convorbiri gratuite și extrem de ieftine, Clickphone (serviciul Click2call). Se trimite un newsletter care să le readucă aminte clienților înregistrați de existența magazinului? Cu Mailchimp și o listă în format .csv de mailuri a celor înscriși la newsletter faci minuni. Etc.

Multe sunt lucruri simple, care pot fi făcute de oricine, cu mijloace in-house. Problema e când toate cele 3 puncte de mai sus sunt acoperite satisfăcător și, din păcate, numărul de conversii rămâne în continuare undeva jos. În acest caz nu trebuie să ne resemnăm, ci doar să ne întrebăm dacă nu cumva piața pe care o țintim e mai mică decât ne-am închipuit. Calmul poate rezolva multe lucruri. Panica doar încurcă.

28.10.13

Pentru o Masă Rotundă românească

Ieri ziceam că mișcarea pro- sau, mă rog, „anti-” Roșia Montană ar trebui să se politizeze pentru a spera să ajungă la un rezultat concret. În continuarea articolului de ieri sunt și considerațiile de mai jos.

În primul rând este un fapt că niciodată în ultimele decenii scena politică și decizia la vârf nu au fost atât de izolate de public cum sunt astăzi. Când ai un guvern cu o „largă majoritate” care reprezintă de fapt, concret, ceva mai mult de un sfert din populație e clar că ai o problemă gravă de legitimitate. Aș îndrăzni să spun că situația e destul de asemănătoare cu cea de pe timpul comunismului - că până la urmă cred că și Ceaușescu ar mai fi scos un 10-15% dacă ar fi organizat alegeri corecte.

Din păcate România, tocmai din cauza fermității și încăpățânării dictaturii lui Ceaușescu a intrat în perioada post-comunistă complet nepregătită pentru ceea ce avea să urmeze și complet nepregătită pentru exercitarea democrației. Atât din perspectiva celor care și-au asumat o carieră politică, cât și din perspectiva populației. În majoritatea țărilor est-europene comuniștii au abandonat puterea ca urmare a unor tratative cu opoziția civilă dusă în jurul unor - literalmente - „mese rotunde”. Opoziția civilă, indiferent că vorbim de Polonia, Ungaria sau RDG se constituise peste tot ad-hoc, din demonstrații și întâlniri mai mult sau mai puțin conspirative dar din ce în ce mai numeroase. La „masa rotundă” s-a stat și s-a decis ce, cum, când și în ce fel. Ca urmare a „meselor rotunde” s-au produs schimbările în Polonia, Ungaria și, într-o mai mică măsură, în RDG.

România nu a avut parte de așa ceva din cauza despotismului paranoic al lui Ceaușescu. Acest lucru a privat, pe de o parte, însuși partidul comunist de șansa unei revigorări interne prin crearea unei aripi reformiste (singurii comuniști care au inițiat o critică a lui Ceaușescu au fost moșii cu „scrisoarea celor 6”) și pe de altă parte a privat societatea civilă de coagularea în jurul unor inițiative civice reale, nu în jurul unor bani teleghidați de afară (Soros, FDSC etc.).

Niciodată însă nu e prea târziu. Niciodată nu e prea târziu ca România să treacă prin exercițiul democratic al cedării pașnice de privilegii de către o clasă politică nereprezentativă, către instanțe ale societății civile născute din indignarea publică. Numai că, pentru ca lucrul ăsta să devină real, acele instanțe ale societății civile implicate în manifestații trebuie să revendice dreptul de a sta la masă cu guvernanții.

Altfel zis, trebuie să intre pe terenul politicii și să le promită oamenilor că scopul ultim nu e doar Roșia Montană, nu sunt demisiile câtorva miniștri, ci obținerea de garanții pentru o altfel de politică de acum încolo: în primul rând o altă lege electorală, apoi o altă lege a înființării partidelor, o altă lege a finanțării partidelor, garanții clare anti-corupție. Ori, nimic din lucrurile astea nu se poate obține cu o atitudine apolitică, și cu atât mai puțin nu se poate obține victoria pe tema Roșiei Montane și a celorlalte probleme ecologice.

27.10.13

„Lăsați-i să fiarbă în suc propriu!”

Nu e greu să observi că protestele anti-Roșia Montană au scăzut enorm în intensitate, în ciuda faptului că au început facultățile și, teoretic, se miza pe participarea studenților (de ce?).

Cel puțin asta e situația din București.

Care ar fi cauzele? Momentan nu știm, și e greu de ghicit, dar nu e greu să observăm o oarecare paralelă cu fenomenul Piața Universității din 1990 care, tot așa, după vreo două luni dădea semne de „extenuare”. Atunci fusese vorba de faptul că avuseseră loc niște alegeri libere și corecte care făceau inutil protestul. Acest lucru practic i-a descurajat pe majoritatea participanților și le-a dat de înțeles că degeaba protestează, fiindcă nu vor reuși nimic. După fuga lui Ceaușescu cu elicopterul din data de 22 decembrie 1989 ora 12.06, pe 13-15 iunie 1990 era pentru prima oară când Puterea învingea presiunea Străzii. Până atunci Strada repurtase numeroase victorii împotriva Puterii, care se mulțumise să tacă și să accepte presiunea exercitată de mulțime.

Dar acum? Ce îi descurajează pe oameni? De ce devin din ce în ce mai puțini?

Personal, cred că e vorba de același fenomen ca în 1990: multă lume simte că de fapt protestul nu are nici o finalitate și e zadarnic. E pierdere de vreme. Se bate apa-n piuă.

De la bun început anumite voci „binevoitoare” au vrut ca protestul să fie „apolitic” și să nu se lase capturat de vreun partid politic. Asta e cea mai mare prostie cu putință. Roșia Montană e un proiect cu o imensă încărcătură politică, deci e complet aiurea să-l ataci apolitic. Nu, trebuia mers în direcția creării unei mișcări politice sau a asocierii cu diverse partide politice fără legătură cu actuala clasă politică, în așa fel încât cei care sunt acum la putere să înțeleagă că manifestațiile le pun în mod real poziția în pericol, nu doar la nivel declarativ. Apolitismul acesta, rudă cu o altă aberație care se striga în iarna lui 2012 („USL/PDL - aceeași mizerie!”) este cel mai bun lucru pentru politicieni. Practic, este un sprijin pentru status-quo-ul politic actual în care câteva partide oligarhice își sucesc și răsucesc puterea între ele. Și totodată manifestațiile funcționează și ca o supapă de eliberat tensiunea: gata, ați strigat, v-ați răcorit, acum roiu' acasă.

Din păcate pentru vajnicii noștri manifestanți, încă nu s-a inventat democrația fără partide. Dacă vor să schimbe ceva, trebuie să o facă politic. Partidele sunt componente esențiale ale democrației și chiar dacă la noi sunt compromise, asta nu înseamnă că avem alternativă. Va trebui să inventăm partide necompromise, sau să le democratizăm pe cele deja existente, sau să revenim la dictatură. Pur și simplu nu există alternativă.

Manifestanții, altfel vajnic ecologiști, nu au încercat să atragă formal și oficial de partea lor nici măcar Partidul Ecologist, darămite un partid mai radical al Stângii, cum e PAS. Deși PAS, și probabil și Partidul Ecologist, a mobilizat permanent oameni pentru succesul de masă al demonstrațiilor. Aceștia însă au participat în nume propriu, pentru a nu deranja cu nimic „apolitismul” manifestației.

Pe politicieni îi doare undeva - într-o gaură neagră - de manifestațiile apolitice. Din păcate treaba asta o știu nu doar politicienii, ci și cei care ar fi putut participa la mitinguri dar au preferat în ultimele duminici să stea acasă, ceea ce face ca protestul să se fâsâie.

Nu cred în explicațiile privind acapararea protestelor de către legionari sau, dimpotrivă, de către stângiști, sau de către naționaliști șamd. Nu cred nici în teoria lansată pe CriticAtac că, vezi Doamne, s-au apucat legionarii să cânte „Tatăl nostru”, drept pentru care e semn clar-clarissim că extrema dreaptă a deturnat protestele. „Tatăl nostru” s-a tot recitat în anii '90 la toate protestele din București, era aproape un loc comun, e de mirare că s-au găsit unii să-l plictisească pe Dumnezeu cu problemele lor penibil-românești abia acum, la spartul târgului. Eu mă așteptam să apară pupătorii de icoane încă din primele săptămâni. Dacă li se pare că legionarii sunt (devin?) prea puternici, cei de la CriticAtac sunt în continuare invitați la PAS (invitația transmisă mai demult rămâne deschisă) pentru a vedea ce-i de făcut, cu ce ne putem ajuta reciproc și cum putem ajuta și manifestația, și nu numai manifestația, ci toată cauza Stângii românești, inclusiv cauza ecologiștilor. Dacă au impresia că apolitismul ajută la ceva, atunci n-au decât să rămână apolitici, dar măcar să nu se mai plângă și să-și vadă cu demnitate de apolitismul lor.

Nu în ultimul rând aș vrea să le reamintesc tuturor cititorilor ceea ce a zis Ion Iliescu despre manifestanții din Piața Universității cu mult înainte de 13-15 iunie: „Să-i lăsăm să fiarbă în suc propriu.” Cam asta face Ponta acum, dovadă că și-a însușit exemplar lecția bunicului său politic (zic „bunic” pentru că taică-su e Năstase). Compradoreșii, așadar, învață, se perfecționează, ADN-ul lor acumulează informație de la o generație la alta - dar noi, simplii cetățeni, oare învățăm ceva din ceea ce pătimim sau tot ca vai de noi rămânem?

18.10.13

Despre violențele împotriva ministrului Culturii

În ultimele texte publicate pe Argumente și Fapte am încercat să explic pe îndelete, și cât mai clar cu putință, regulile după care funcționează clasa noastră politică.

Realitatea e că sistemul actual a dat naștere la câteva paradoxuri care nu pot duce în timp decât la acumularea de tensiuni resentimentare între clasa politică și restul populației. De exemplu, guvernul actual are o majoritate confortabilă în parlament, de 70% (de fapt cred că are și mai mult acum, după ce a mai atras parlamentari de la PP-DD), ceea ce reflectă un vot popular masiv pe hârtie, dar în realitate majoritatea USL nu a fost votată decât de 25% dintre românii (18,3 milioane) cu drept de vot. Restul de 75% (!!!) ori nu au votat, ori s-au abținut, ori au votat cu alte partide. Ceea ce înseamnă că „majoritatea” care ne guvernează e de fapt ... o minoritate!

Chiar dacă scoatem din ecuație emigranții, vreo 3 milioane, probabil dezinteresați de ceea ce se întâmplă în România și păstrați aiurea pe liste, tot rezultă că „majoritatea” USL e, de fapt, o minoritate.

Spre comparație, în 1990 partidul lui Iliescu, FSN, care în final a dominat parlamentul de la acea vreme tot cu vreo 70%, se baza pe un vot popular acordat de nu mai puțin de 54% dintre cetățenii cu drept de vot. Practic, regimul lui Iliescu s-a bucurat la acea vreme de încrederea absolută a populației.

Guvernanții de azi se comportă cu o aroganță așa de mare, încât ai zice că ar mai avea de partea lor încrederea absolută a populației. În realitate, 3 din 4 români sunt cel puțin indiferenți față de ei, dacă nu ostili.

Cum orice guvernare minoritară care se sprijină pe o falsă autoritate nu poate fi decât una prin forță și rapt, practica istorică ne învață că la un moment dat massele răspund și ele tot prin forță și rapt împotriva violențelor care se petrec de sus în jos împotriva lor. În fond, este ceea ce Marx numea „luptă de clasă” - expresie care stârnește atâtea umori astăzi, dar care reflectă ceea ce, adeseori, se petrece sub nasul nostru. În funcție de acțiunea concretă din stradă evenimentele stârnite de masse se numesc revoluție, răscoală, răzmeriță, atentat, agresiune etc. Cert este că nu există exemplu de violență împotriva masselor la care massele să fi stat complet pasive, tâmpe, o perioadă indefinită de timp. La un moment dat violența acumulată împotriva lor răbufnește. Trebuie să răbufnească.

Luați individual, oamenii poate că sunt cuminți, liniștiți, dar împreună ei gândesc și se comportă diferit. Toleranța la violență a individului e una, a masselor e alta. Individul poate conștientiza violența exercitată împotriva sa imediat, dar o poate suporta multă vreme; însă mulțimea are o toleranță mult mai redusă decât individul. Când mulțimea conștientizează violența, iese prăpăd aproape instantaneu. Pentru că mulțimea reacționează mult mai ușor decât individul. Mulțimea este conștientă că e mult mai puternică decât individul.

Pietrele pe care și le-a încasat ministrul Culturii ieri seară, la întâlnirea de la Club A, arată că mulțimea e pe cale să se miște și politicienii trebuie rapid să schimbe ceva pentru a dezamorsa tensiunile acumulate în ultimele decenii. Personal nu prea cred că vor schimba nimic, pentru că se vede de la o poștă că sunt mult prea siguri pe ei și chiar nu își închipuie că ar putea să le spargă cineva capul sau să le ardă până la pământ viloancele clădite în anii tranziției. Politicienii actuali par a fi la fel de duși cu capul și rupți de realitate cum era Ceaușescu în 1989.

Pe de altă parte situația economică e așa de proastă încât orice s-ar încerca din perspectivă neoliberală pentru stimularea economiei, nimic bun nu se va petrece. De aceea singura soluție a politicienilor pentru a reuși să mai plătească vreo câțiva ani pensii și salarii, pentru a-și ține aproape „clientela” și votanții, e să-și vândă ca bețivul satului ceea ce a mai rămas de vândut - pământul, casa, vitele din bătătură. Eventual nevasta și fetele! Cam la faza asta ne aflăm acum cu Roșia Montană, gazele de șist, Chevron. Se mai încearcă peticirea încasărilor doar, doar, s-o mai amâna cu câțiva ani colapsul final. Pe drumul pe care și l-au ales, și cu obtuzitatea de care dau dovadă, situația politicienilor e fără ieșire.

Soluția e alta: ieșirea de urgență din paradigma de gândire economică neoliberală și (re)democratizarea societății. În primul rând justiția trebuie să lucreze pentru recuperarea în bani sau în bunuri a prejudiciilor aduse de fel de fel de borfași și șnapani în cei 24 de ani de „tranziție”. Doar știm de la Lomonosov că în natură nimic nu se pierde, totul se transformă. Implicit, tot ce s-a furat poate fi și recuperat. Crimele economice trebuie să devină imprescriptibile. Cu banii astfel obținuți statul trebuie să-și asume un rol activ în economie, în special acolo unde piața nu poate interveni eficient din lipsă de oportunități de investiții pentru profit imediat (de pildă, în localitățile mici). Democratizarea societății este o necesitate, pentru că e nevoie ca oamenii simpli și din afara sistemului să supravegheze transparent ceea ce se întâmplă cu banul public. De aceea trebuie încurajată participarea la viața politică nu numai din postura de simplu votant, ci și de participant efectiv la procese și dezbateri decizionale (oamenii trebuie încurajați să candideze pentru toate funcțiile politice disponibile, începând cu cele de consilier comunal și terminând cu funcția de europarlamentar, dar pentru asta e nevoie de modificarea completă a sistemului politic și renunțarea la piedici). Nu în ultimul rând, trebuie făcut ceva pentru accesarea fondurilor europene care ne așteaptă de atâția ani... degeaba.

Se va întâmpla ceva concret în acest sens? Nu prea cred. Mai degrabă cred că spirala violenței va cuprinde încetul cu încetul societatea noastră până când se va manifesta în forme nemaivăzute de foarte multă vreme -  adică nu doar cu pietre și bancnote caricaturale scoase la imprimantă. Rămâne să ne rugăm ca viitorul să nu ne prindă în preajma vreunei nenorociri. Dar ne va auzi cineva?

23.9.13

Social-democrații germani, între ciocan și nicovală

Alegerile din Germania au fost paradoxale pentru că deși parlamentul e dominat de „stânga” - social-democrații, ecologiștii și Die Linke vor avea împreună 319 locuri față de numai 311 ale CDU - victoria „dreptei” e zdrobitoare.

Stânga germană e divizată și cel mai prost stau social-democrații, care sunt prinși între nicovala CDU și ciocanul Die Linke. În orice țară normală din afara Europei o mare coaliție SPD + verzi + Die Linke ar fi ceva de la sine înțeles. În America de Sud avem exemplele Braziliei sau Venezuelei, unde guvernează un partid care de fapt e o coaliție de partide de stânga... și nu trei, ci vreo zece! Numai în bătrâna Europă unificarea „stângii” e imposibilă.

Oficial, SPD are principii morale și nu vrea să se înhăiteze cu „comuniștii”. Neoficial, tremură. Tremură fiindcă odată acceptat pasul, Die Linke este complet legitimat ca partid al stângii și există pericolul ca lucrurile să ia o turnură nasoală pentru social-democrați, poate chiar ca în Grecia, unde „vechea” stângă (Partidul Socialist) e undeva pe la 8% și „noua” stângă (SYRIZA) are 25%.

De vreo 20 de ani social-democrații europeni au devenit atât de centriști, chiar ușor de centru-dreapta, încât vechii „comuniști” ocupă acum tot spectrul de stânga, cel civilizat, al reformelor pașnice cu suport popular, fiind ei înșiși contestați de facțiuni și partide comuniste dure, revoluționare (de exemplu, idioții ăștia). Este doar o chestiune de timp până când alegătorii se vor prinde de faptul că împăratul e gol și că social-democrații nu mai înseamnă nimic pentru clasa populară, fiind lup în piele de oaie. Și e de așteptat ca electoratul de stânga să basculeze de la stânga declarativă la cea militantă.

De aceea social-democrații încearcă prin orice mijloace să împiedice ascensiunea a ceea ce se află la stânga lor. Și vor sfârși probabil prin a se refugia cu arme și bagaje într-o coaliție cu Angela Merkel. Ceea ce e posibil să-i distrugă. Până acum guvernele Merkel și-au băgat în spital partenerul de coaliție. În 2009 social-democrații, pe atunci parteneri de coaliție cu Merkel, au obținut cel mai prost rezultat din istorie și în 2013 liberalii nici măcar nu au mai atins pragul electoral. Asocierea cu frau Merkel se dovedește a fi, așadar, destul de dăunătoare, dar atunci când ceața îl cuprinde văzul, ce nu face omul ca să evite o asociere cu Die Linke?

21.9.13

Din resorturile intime ale unei democrații originale: cum funcționează pluripartidismul?

Un nou eseu pentru Argumente și Fapte:

Pluripartidism și democrație originală

În care e vorba de epopeea vieții și a morții partidelor politice. Sper că oferă, împreună cu „Democrația buzunarelor adânci”, o imagine mai clară asupra mecanismelor intime de funcționare ale splendidei democrații originale românești.

16.9.13

Cât de pesimist sunt astăzi față de viitorul României de mâine?

Astăzi s-a întâmplat ceva incredibil. Din păcate nu pot face public ceea ce s-a întâmplat, fiindcă e vorba de un proces în plină desfășurare care încă nu și-a epuizat efectele, dar ca să înțelegeți cât de pesimist sunt astăzi față de viitorul României de mâine notez următoarele:
  • sunt așa de pesimist, încât nu cred că treaba cu Roșia Montană are sorți de izbândă;
  • sunt așa de pesimist, încât nu cred că manifestările duminicale au vreun sens, chiar de-ar fi să iasă în stradă un milion de oameni - legea va trece, dacă nu în forma de acum, atunci într-o altă formă ușor cosmetizată în comisiile parlamentare, dar în esență la fel;
  • sunt așa de pesimist încât cred că dacă ăștia se supără pe manifestanți nu vor avea nici o reținere să bage mai întâi jandarmii și apoi, dacă nici așa nu se liniștesc apele, armata cu muniție pe țeavă și cu ordin să tragă în mulțime;
  • sunt așa de pesimist încât nu cred că o să-i pese cuiva din Europa sau de aiurea că în România vor muri oameni împușcați pentru o cauză nobilă.
Chiar așa de pesimist sunt. Trăim într-un regim-mascaradă de care până și dictatorii africani s-ar feri cu cea mai mare scârbă.

11.9.13

Primă de obiectiv. Proiectul RMGC, o capodoperă a neoliberalismului.

Tocmai am citit pe DC News încă o reacție înăcrită, oare a câta?... despre posibila respingere a proiectului Roșia Montană. Un interviu inept cu Blănculescu conform căruia, ce să zic, din cauza „teroriștilor eco” ar trebui să ne tăiem venele. Am impresia că „băieții” ăștia nu aveau doar bani de buzunar de la RMGC, ci și „primă de obiectiv” - și încă una barosană! Cum e clar că s-au cam lins pe bot de ea, de Crăciun nu își vor mai cumpăra acadele din Monte Carlo. Oare doare rău?...

De fapt, problema proiectului Roșia Montană e simplă. Pentru eficientizarea exploatării, RMGC, o companie privată, propunea un proiect care trecea cu buldozerul peste patru munți și proprietatea privată a mai multor cetățeni din zonă. Nu lacul de decantare a fost aici marea problemă - e și ăsta o problemă - ci faptul că RMGC a propus proiectul fără să-i întrebe mai întâi pe oamenii din zonă dacă ei sunt de acord să se cărăbănească de acolo.

Le urez lui Blănculescu, pseudo-jurnaliștilor de la DC News, tuturor jigodiilor din mass-media care s-au lăsat cumpărate de RMGC, să vină cineva și să ceară să fie dați afară de pe proprietățile lor doar așa, fiindcă i s-a năzărit că poate extrage ouă de păduche de acolo.

Când Ceaușescu, în urmă cu 26-27 de ani, s-a apucat să „sistematizeze” satele, având în plan, în fond, recuperarea de mai mult spațiu pentru agricultură și urbanizarea țărănimii prin strămutarea din casele de lut în blocuri din prefabricate cu wc comun, a început să urle și să facă spume la gură toată presa occidentală, în frunte cu Europa Liberă. Astăzi, când vine un agent privat și cere același lucru, și nu ca să asigure mai mult pământ pentru agricultură, nici să crească condiția de trai a celor strămutați, ci pur și simplu ca să înșface un oarece profit și să lase în câțiva ani pe capul zonei o bombă ecologică, Blănculescu, decenewsiștii, Val Vâlcu, Chirieac etc. își maronesc turul pantalonilor că nu e bine dacă protestăm. Hai sictir, „băieți”!

Celelalte probleme, cele ecologice, care au impactul media cel mai mare, pentru că e cel mai simplu să-ți imaginezi ditamai balta cu cianuri (la doar 2km de orașul Abrud), erau bașca. Mai multe analize online au relevat că proiectul nici nu era credibil din acest punct de vedere. Împotriva acestui aspect s-au pronunțat și Academia, și ASE-ul („Ce ziare sunt astea? Cu cât se vând?”).

Proiectul RMGC, trebuie să recunoaștem, era o capodoperă neolib. Profitul capitalist, problemele socialiste. La plăcinte înainte, la război... guvernul Ponta doi! Schema clasică a ideologiei neolib așa cum o știm din Consensul de la Washington. Statul devenit un simplu braț (înarmat!) al „investitorilor”. Dacă „investitorii” guiță o chestie, sigur (ma-te-ma-tic!) guiță ceva sfânt, cu prestanță de bulă papală, și gata, să trăiți, ne conformăm!

E un moment istoric, deși încă nu e totul terminat. Se conturează prima victorie românească împotriva neoliberalismului. Alarmiștii zic că „investitorii” își vor lua banii și vor pleca în zări mai calde. Nu e chiar așa de simplu. De la șocul Nixon încoace banii „investitorilor” de fapt nu mai sunt „bani”, ci hârtie (în multe cazuri chiar hârtie cu care îți poți face liniștit toaleta anală). Ei sunt bani numai atâta vreme cât se găsesc guverne de compradores care să-i valorizeze ca atare - ca bani. Cam așa cum făceau negrii cu mărgelele europenilor pe care își vindeau frații în urmă cu câteva sute de ani. În ciuda inepțiilor debitate de Blănculescu guvernele astea sunt tot mai greu de găsit. America de Sud e o cauză pierdută. China, Rusia, la fel. În Africa se laudă doar Tender că are succes. Nu e de mirare: ca român, probabil a știut perfect care e cultura corupției locale. Pentru un „investitor” occidental însă e mai greu. Așa că „investitorilor” nu le rămâne de fapt decât un singur refugiu real pentru hârtiuțele lor lipsite de valoare: jocul bursier global. Chiar și RMGC a reflectat, de fapt, acest aspect. O companie care nu a extras un gram de aur - tranzacționată aproape 20 de ani la bursă! Absurd? Nu. E noua normalitate a banilor-monopoly. Guvernele serioase s-au cam prins cum e cu hârtiuțele „investitorilor”: te bucuri acum la 1 mld. $ și peste un an, când vrei să-l cheltui, îți dai seama că nu mai valorează decât 0.1 mld $. Așa că încep să caute soluții alternative: acceptarea selectivă a investitorilor, reindustrializare, alternative la USD etc. La noi, e mai greu, că nu toată lumea a făcut mațul gros în 24 de ani de tranziție și diverși blănculești încă așteaptă, avizi, mărgelele colorate ale „investitorilor”.

9.9.13

Nașterea unei generații?

În urmă cu 2 ani și jumătate deplângeam lipsa de reacție a tinerilor la ceea ce se întâmplă în politică. Ei, se pare că tinerii români de azi sunt de fapt la fel ca tinerii români de altădată, ca românul în general: le ia mai mult până fierb și explodează, dar când o fac, o fac.

Manifestațiile de aseară de la București, Cluj și probabil și din alte părți de care încă nu am cunoștință sunt dovada. La București se vedea cu ochiul liber că media de vârstă e undeva la 30 de ani. Indiferent ce se va întâmpla mai departe, această generație deja se naște și își pregătește intrarea în timp.

Dacă vor „salva” Roșia Montană vor înțelege că au forță și vor înțelege cât de important e să lupte cu sistemul, nu să fugă din calea lui. Se vor organiza politic pentru bătăliile viitoare. Dacă nu vor „salva” Roșia Montană, tot se va produce o maturizare și vor înțelege că pasul următor e ... să se organizeze politic. În orice caz, declicul a fost făcut.

Mass-media încearcă disperată să ignore ceea ce le strigă tinerii sau lozincile pe care le afișează ei. Pentru că tinerii aceștia nu transmit un mesaj „corect politic” în contextul ultimilor 24 de ani. Spre surprinderea generală, în piață sunt lozinci pe care scrie „Jos capitalismul” și „Indignați-vă!”. Da, capitalismul dezlănțuit, în ciuda somnului mass-mediei și a melodiei ruginite a guriștilor de serviciu, nu produce bunăstare generalizată, bunăstare pentru toți, ci numai pentru unii - cei deja bogați! Acești tineri s-au trezit din minciună, urmează și alții. Semnul întrebării nu e pus doar deasupra proiectului de la Roșia Montană ci deasupra unui întreg sistem politic și social aberant clădit în ultimele decenii. Sistemul e astfel clădit încât, la urma urmelor, nu le va putea oferi acestor tineri decât bastoane în cap, nicidecum joburi, o viață decentă, posibilitatea de a-și întemeia o familie și a trăi liniștiți. De aceea prevăd un deceniu neliniștit. Rezistența abia a început.

PS. Acum lucrez la o informare pe tema acestor proteste, plus tematica gazelor de șist, pe care o voi trimite grupului pe probleme economice al Partidului Stângii Europene. Sper să reușim să facem un europarlamentar din GUE/NGL să ridice în Parlamentul European problematica mizeriilor făcute de guvernul României în relația cu Chevron și cu RMGC. Pentru că problema are relevanță nu doar în România, ci în context UE. Azi guvernul României se predă unor corporații de peste ocean, mâine poate vor fi guvernele Franței sau al Germaniei.

1.8.13

De ce e bun unul ca Mihai Giurgea

Pentru că zice pe față ceea ce urmează să se întâmple în cazul în care aberațiile dreptei ajung puse în practică :) Spre deosebire de Neamțu, care se împleticește emoționat în valorile „civilizației iudeo-creștine”, Giurgea scoate cuțitul și arată clar că soluția lui de „capitalist pe pâine” e antidemocratică. Foarte bine. Imaginile astea rămân. Să vadă cât mai mulți ce face Giurgea, cine îl invită la televizor și mai ales alături de cine se afișează :). La mai mare! Nu există PR mai bun pentru stânga democratică decât ceea ce scrie și, mai nou, ceea ce gesticulează Giurgea. Sper ca nașul să-l bage la un moment dat în studio și cu oameni din Mișcarea Populară și Forța Civică.

Eu însă nu înțeleg ce au cu Ponta și cu USL-ul, că sunt tot de-ai lor. Frați buni, de cruce.

14.7.13

Democrația buzunarelor adânci

Articol (eseu) pentru Argumente și fapte. În Grecia Antică „oligarhia” era o formă de conducere a statului de către bogați. Votul popular nu era implicat în nici un fel în decizie, dar toate familiile bogate aveau reprezentanți în sfera puterii. Câteva democrații eșuate din fosta zonă a blocului comunist au reușit ca sub masca democrației să clocească tot o conducere oligarhică.

Printre ele, din păcate, și România. Întrebarea e, de ce tace mass-media? De ce tac intelectualii publici? De ce nu se spune răspicat că ne-am întors la situația de sub comuniști, când alegerile erau un simulacru și candidau numai cei cărora le dădea voie Partidul să candideze?

„Democrația buzunarelor adânci”

13.7.13

E vreo legătură între cât cheltui pe Adwords și ce rezultate organice ai?

Nu am mai scris de foarte multă vreme chestiuni profesionale pe acest blog, dar profit de faptul că în ultima vreme am întâlnit tot mai multă lume preocupată de faptul că Google ar obliga micile afaceri la efectuarea de cheltuieli prin Adwords pentru a le crește și pozițiile naturale. Sunt mulți oameni care pretind că au remarcat o legătură între momentul în care și-au suspendat campaniile plătite și momentul în care pozițiile organice au început să scadă.

Oficial, cei de la Google neagă această legătură și nu avem nici un motiv să nu-i credem. Neoficial, nedumerirea oamenilor rămâne. Atunci, care poate fi explicația?

Eu personal am observat recent cu unul din clienții mei fix efectul contrar - nu și-a suspendat bugetul de Adwords, în schimb cei care îi fac SEO par să fi făcut nițică supraoptimizare care în condițiile valului de update-uri „penguin” și „panda” pare să-i fi dăunat - deci nu pot confirma efectul, dar ar putea exista totuși o explicație logică pentru ceea ce au observat anumiți proprietari de site-uri. Oficial cei de la Google spun că atunci când iau în calcul pozițiile naturale fiecare site e supus unui examen care urmărește peste 500 de indicatori. Printre acești indicatori - nu mai e nici un secret pentru nimeni - sunt cu siguranță și unii care privesc uzabilitatea și engagementul (implicarea) pe site: media paginilor pe vizită, bounce rate, timpul petrecut pe site etc. Alți indicatori privesc activitatea socială: numărul de share-uri pe Facebook, Twitter, Google + și alte rețele sociale, numărul de mențiuni, etc. În urmă cu câțiva ani Google chiar avea un instrument - parcă se numea Google Real Time - care efectiv afișa în timp real ceea ce se posta pe Twitter, dar au renunțat la acest instrument după ce nu s-au mai înțeles la bani cu cei de la Twitter. Deci asta înseamnă că Google sigur deține și monitorizează această informație. După cum deține și monitorizează o grămadă de alte informații. Dacă în urmă cu 10 ani SEO însemna strict îndeplinirea mecanică a unor criterii de tip: număr de backlinkuri, corectitudinea meta-urilor, arhitectura corectă a site-ului, etc. astăzi înseamnă și cum te percep oamenii. Google are această informație din mai multe surse și nu (mai) poate fi păcălit. Are Google Analytics, care îi servește pe tavă informațiile dorite pentru mai bine de zece milioane de website-uri la nivel mondial, și are și browserul Chrome, care deține la ora actuală 42,68% din piața browserelor, fiind cel mai folosit. Deci nu poate fi păcălit. Chiar dacă un webmaster culege 100 de linkuri sperând ca în felul ăsta să-l păcălească pe Google făcându-l să creadă că site-ul său e important și utilizat, Google sigur va ști dacă pe site oamenii stau doar 3 secunde, bounce rate-ul e 90% etc. Și dacă pe nișa pe care concurezi concurenții de top au toți acești indicatori mult mai buni atunci evident că nu ai nici o șansă de creștere în poziții.

Este posibil așadar ca mulți proprietari, atunci când și-au redus sau chiar închis investiția în Adwords, să fi pierdut indicatori specifici unui public interesat. Ca orice investiție publicitară, investiția în Adwords te face în primul rând cunoscut, dar îți și aduce public interesat pe site. Astfel, dacă tu vinzi „mărgele albastre” și cineva caută „mărgele albastre” și în Adwords ai reclamă la „mărgele albastre” atunci cu siguranță cel care va da click va fi interesat de site-ul tău, va da clickuri, va îmbunătăți rata de page views, eventual le va zice prietenilor de pe Facebook de tine etc. În schimb, dacă te lași doar pe mâna optimizării naturale (SEO), și presupunând că ocupi o poziție bună după cheia „mărgele albastre”, e posibil să atragi și inși care de fapt caută fel de fel de long tails de genul „vreau să cumpăr mărgele albastre pentru pisica mea”, aceștia intră pe site-ul tău, văd că de fapt vinzi altceva, și pleacă. Stricându-ți astfel indicatorii de uzabilitate și engagement.

Așadar sfatul meu pentru cei cărora li se pare că ieșirea de pe Adwords le-a dăunat pozițiilor naturale este să se uite cu atenție și la acest gen de indicatori și eventual, dacă Adwords e un canal publicitar prea scump, să încerce să-l înlocuiască cu altceva. Sau să-și reducă progresiv bugetul de Adwords, fără să renunțe brusc, testând în paralel alte surse de reclamă mai ieftină care nu periclitează indicatorii de uzabilitate și engagement.

25.6.13

Recenzie la Reconstrucția libertății

Recenzie la Walter Block - Reconstrucția libertății. Ce vor acești libertarieni? E cazul să-i luăm la bani mărunți și să încercăm să-i înțelegem, rând cu rând. Altfel ne trezim că ne modifică Codul Muncii după mintea lor creață. Cum s-a și întâmplat, de altfel.

http://www.argumentesifapte.ro/2013/06/24/recenzie-la-walter-block-reconstructia-libertatii-eseuri-critice/

18.6.13

Democracy? No signal.

O convorbire cu Giorgos Karatsoubanis de la SYRIZA și Partidul Stângii Europene despre închiderea televiziunii de stat de la Atena. Nu a fost prea lungă, dar motivațiile din spatele deciziei lui Samaras sunt acum mult mai clare...

23.5.13

V-ați plictisit de comédia USL?

Atunci poate că a venit, în sfârșit, timpul acestui Manifest pentru unitatea Stângii . E vorba de stânga adevărată, nu falsa stângă reprezentată de 23 de ani de FSN-PDSR-PSD-Partidul (anti)Comunist Iliescu.

Da, susțin un proiect radical care să dea un ghiont României.

Da, sper să existe dialog și sper ca în 2014 o Stângă Unită să prezinte la europarlamentare o listă de candidați din mai multe formațiuni și ONG-uri activiste sub sigla European Left.

Da, sper că istoria nu s-a sfârșit. Abia acum ea poate să înceapă!

21.5.13

Educația și procesul Bologna

O critică foarte interesantă a implementării Declarației de la Bologna scrisă de fostul ministru Andrei Marga, actualul director al ICR (asta, dacă nu mă înșel - că nu mai sunt la curent cu cancanurile și papioanele din lumea culturală) pentru „Argumente și fapte”.

http://www.argumentesifapte.ro/2013/05/21/procesul-bologna-nevoia-schimbarii-directiei/

26.4.13

De ce nu un Muzeu al Reconcilierii Naționale la Râmnicu Sărat?

Roata istoriei (Socorro, New Mexico)

Societatea românească are nevoie, fără îndoială, de o curățare generală a rănilor trecutului. Dar această curățare nu trebuie făcută, așa cum fac unii cerșetori pe la colțul străzilor, scoțând în evidență anumite răni (în general, de ordin fizic) și ascunzându-le pe altele (mai ales de ordin social și psihologic). Pentru a duce la vindecare, curățarea trebuie să fie generală și generalizată.

Sunt voci la ora actuală care pun problema înființării unui muzeu al comunismului. Mă rog, mai mult un muzeu al răului comunismului, că dacă ar fi să facem un muzeu al comunismului în integralitatea sa atunci, hai să fim serioși, ar trebui arătate multe alte lucruri care nu au avut nimic dezonorant în ele. Eu personal am trăit un început de copilărie foarte frumos la Brăila, până în 1984, și nu voi putea să-mi mint nici fiica, nici nepoții, spunându-le că am trăit o copilărie urâtă, câtă vreme n-a fost așa. Dimpotrivă, majoritatea copiilor din vremea noastră au o copilărie mult mai nefericită și mai nesănătoasă decât cea de care m-am bucurat eu până pe la vârsta de 8-9 ani, înainte să înceapă să se împută lucrurile din cauza aberațiilor binecunoscute făcute de Ceaușescu și de clica sa.

Și aceste voci dau penitenciarul de la Râmnicu Sărat ca un loc foarte potrivit pentru acest muzeu al răului făcut sub regimul comuniștilor. Este o alegere potrivită? O afirm cu toată răspunderea: nu!

Pentru că penitenciarul de la Râmnicu Sărat nu a fost construit de comuniști. În el au avut loc orori încă dinainte de perioada în care a fost administrat de comuniști. Acolo au suferit cu mult înainte de anii '50 țărani răsculați la 1907, legionari (Codreanu și-a petrecut acolo ultima noapte de viață, înainte de a fi executat fără proces), comuniști și mulți alții. Și cine știe câți alți deținuți politici vor fi fost trimiși acolo sub învinuiri de drept comun. Și pornind de la ceea ce s-a întâmplat la Râmnicu Sărat, legionarii, la rândul lor, au comis crimele de la Jilava din noiembrie 1940, care marchează o altă culme a răului politic românesc. Și pornind de la evenimentul Jilava, care a oripilat toată țara, avem rebeliunea din ianuarie 1941 și pogromul antievreiesc. Și pornind de la rebeliune, dictatura antonesciană. Și... și... și... De fapt, acel penitenciar de la Râmnicu Sărat e un vortex al răului politic din România pentru mai bine de jumătate de secol, nu doar pentru câțiva ani postbelici.

Sigur, a revenit autorităților comuniste „onoarea” să fie cele care au pus lacătul pe penitenciarul respectiv, comițând acolo cele mai recente barbarii. Ceea ce nu înseamnă că e corect ca generația noastră să se comporte după principiile sincretismului religios. Adică se ia un loc de cult păgân și se ridică deasupra o biserică creștină pentru a face uitată vechea credință. Sau se ia o sărbătoare păgână mare și se decretează în locul ei o mare sărbătoare creștină. Rememorarea strict a barbariilor comise de autoritățile comuniste ar face, volens nolens, uitate barbariile celelalte. Ceea ce nu e corect.

Trebuie să încetăm odată și odată să mai idealizăm modelul interbelic, peste care s-a suprapus, după al doilea război mondial, comunismul. Realitatea e că România interbelică, oricât ar vrea unii să ne convingă de contrariu, era printre cele mai înapoiate țări din Europa. Să luăm doar câteva statistici pe care le poate găsi oricine cu ușurință [1]:

- în 1938 PIB-ul României pe cap de locuitor era cel mai mic din Europa, de 2 ori mai mic decât în URSS și de până la 5 ori mai mic decât în statele occidentale avansate (Elveția, Marea Britanie, Danemarca);
- speranța de viață în 1938 era în jur de 41 de ani, cea mai mică din Europa și comparabilă cu cea din Iugoslavia; spre comparație, în anumite țări occidentale deja depășise 60 de ani;
- mortalitatea infantilă era cea mai mare din Europa, cu 182,5/1000 pentru copii sub un an [2];
- România avea cel mai mare procentaj de populație analfabetă, nu mai puțin de 54,5% (ceea ce mai târziu, în timpul războiului, avea să aibă repercursiuni grave asupra capacității de luptă a țăranilor-soldați români, trimiși carne de tun într-un război tehnologizat ale cărui metode și tehnici nu le înțelegeau);
- „grânarul” Europei avea o producție de cereale la hectar de câteva ori mai mică decât țările avansate (10,3 chintale vs. 15-30 de chintale)
- România avea cea mai mică productivitate a muncii în agricultură din toată Europa (80 dolari / persoană ocupată vs. 2-500 în alte țări europene);
- România avea una dintre cele mai mici producții industriale / locuitor din Europa, singura care stătea mai prost fiind Bulgaria (și, la un nivel comparativ, probabil Grecia și Iugoslavia despre care nu există studii)
- etc. etc. etc.

Toate aceste seturi de date, și nu numai, arată convingător și fără posibilitatea de a nega că România interbelică e departe de imaginea paradisiacă pe care gândirea dominantă ne îndeamnă s-o îngurgităm pe nemestecate [3]. Pur și simplu România era o țară scandalos de înapoiată chiar și pentru standardele vremii, poate și din cauză că se afla în proximitatea Balcanilor (regiunea cea mai subdezvoltată a Europei acelor ani) dar cu siguranță și din cauză că modelul politic era unul complet nedemocratic, reflectând o redistribuire complet inechitabilă a resurselor, profiturilor, investițiilor și serviciilor sociale. Fiindcă un alt mare mit care ar trebui demontat e acela cu așa-zisa Constituție senzațional de progresistă de la 1923. În realitate votul universal nici măcar nu era acceptat (femeile nu aveau drept de vot iar în cazul bărbaților existau încă restricții importante legate de vârstă) iar cu prilejul alegerilor toată Europa era martora unui fenomen mai degrabă  paranormal: partidul aflat la guvernare se bucura de o „ciudată” bunăvoință a electoratului, numită în epocă „zestrea guvernului” [4], ceea ce făcea ca partidul respectiv să „primească” în mod constant cu până la 60% mai multe voturi decât dacă s-ar fi aflat în opoziție. „Zestrea” a fost maximă la primele alegeri ținute după noua Constituție și a devenit din ce în ce mai mică pe măsură ce populația se deștepta tot mai mult și nu mai vota ca turma, ajungând ca la alegerile din 1937, după cum bine se știe, nici un partid să nu reușească să întrunească pragul necesar pentru obținerea primei electorale, ceea ce a provocat criza politică în urma căreia a început șirul dictaturilor care nu s-a terminat decât în 1989.

Și atunci, ce a fost comunismul anilor '50? A fost un fenomen izolat, o ruptură în destinul fericit al nației, sau mai degrabă o încununare supremă a unei epoci de o barbarie cumplită și de un primitivism feroce? Răspunsul și-l poate da fiecare. Cui îi place să creadă că România era buricul Europei în 1938, culmea culmilor, o oază de prosperitate, o cetate a culturii mondiale, „grânarul Europei” și alte asemenea trăznăi, n-are decât să plutească în continuare sedus de propria narcoză. Eu insist asupra ideii că între anii '50 și anii interbelici nu a fost decât o ruptură de formă, nu de fond. S-a învârtit nițel roata istoriei și o parte dintre cei care erau sub teroarea adversarilor politici în perioada interbelică, au ajuns la rândul lor să terorizeze. Ceea ce s-a întâmplat cu micul, dar nu chiar insignifiantul [5] partid comunist român, ajuns efectiv din pușcărie [6] direct la borcanul cu miere ar trebui să îndemne pe oricine la reflecție și la un pic de umilință, nicidecum la asumarea cu trufie a unei pretinse victorii, pentru că destinul comuniștilor e o demonstrație peremptorie a faptului că roata istoriei se învârte și se sucește de mai multe ori, și mult mai des, și mult mai ciudat decât credem...

Iată de ce, pe de o parte, e incorect față de integralitatea adevărului istoric, și pe de altă parte incorect față de noi înșine să se plaseze doar un muzeu al răului comunist la Râmnicu Sărat. Dintre multele prostii făcute de comuniști se pot identifica destule locuri a căror istorie nefastă să le aparțină în exclusivitate (s-ar putea amenaja un asemenea muzeu chiar în Casa Poporului, care a fost construită prin dărâmarea unei părți istorice a Bucureștiului). Prin ceea ce au văzut zidurile sale Râmnicu Sărat ar fi mult mai potrivit pentru un Muzeu al Reconcilierii Naționale. Dacă vrem ca nimic să nu se mai repete, atunci nimic nu trebuie uitat. Și trebuie să ne propunem ca, în numele culturii și al educației, generațiile viitoare să celebreze printr-un asemenea muzeu al reconcilierii bucuria de a trăi cu toții împreună în România, nu ura fratricidă dezlănțuită împotriva celor care sunt și gândesc diferit.

--
[1]  Eu le-am luat din lucrarea lui Bogdan Murgescu, România și Europa - Acumularea decalajelor, Polirom 2010
[2] Și câți, oare, până în 3 ani?... țin minte că bunicii mei aveau cam toți povești cu frați și surori morți de mici; taică-miu a avut vreo 3 frați mai mari care au murit în fragedă pruncie până să se nască el, și chiar și el a fost la un pas de moarte când era foarte mic.
[3] Din păcate cercetarea istorică în această direcție, a demascării răului interbelic, se află încă într-o fază incipientă, pentru că orice istoric își riscă reputația abordând asemenea teme care l-ar face instant să pară un „comunist”. Tocmai de aceea cercetarea lui Bogdan Murgescu merită promovată pe toate canalele, pentru că e una din puținele existente care nu pot fi acuzate că au fost făcute în timpul sau la comanda comuniștilor.
[4] Eu am găsit expresia explicată la un cercetător interbelic, Marcel Ivan, în Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice - 1919-1932
[5] Treaba cu cei o mie de membri ai PCR e una dintre prostiile sforăitoare care se tot repetă ad nauseam, dar care poate fi ușor demontată: în primul rând partidul era ilegal, deci numărul membrilor e total insignifiant, fiindcă nu se puteau organiza; în al doilea rând, dacă erau doar o mie, cum se face că autoritățile vremii dețineau constant în pușcării, în fiecare moment, sute de comuniști?... de unde atâția?... în al treilea rând, dacă în România erau doar o mie de comuniști, cum se face că în 1931 Blocul Muncitoresc-Țărănesc, partidul paravan al comuniștilor, luase peste 100.000 de voturi, și asta doar la nivelul a 40% din județe, voturi din care autoritățile timpului fuseseră nevoite să-i recunoască 73.000?... în al patrulea rând, dacă erau așa de insignifianți, cum se explică teama de insurecție a lui Armand Călinescu din 1933, după grevele de la Grivița, pe care el însuși o povestește cu lux de amănunte în cartea de Discursuri parlamentare, vol. II, pp.  40-50?... ce insurecție puteau provoca o mână de oameni?...
[6] E o realitate faptul că mulți viitori lideri comuniști se aflau, la 23 august 1944, în închisoare. Însuși Gheorghiu-Dej abia evadase de câteva zile, pierzând momentul 23 august și ajungând în București la câteva zile bune după ce evenimentul se consumase.

15.4.13

Argumente și fapte

În viitor mă veți găsi scriind pe ArgumenteSiFapte.ro, unde am deja două texte.

Argumente și Fapte este o revistă online sub direcția profesorului de filozofie politică Adrian-Paul Iliescu de la UB și se dorește a fi un forum al dezbaterilor raționale, în care să primeze în primul rând argumentația lucidă, fără isterii ideologizante. Sper să ne urmăriți.

Pagina de Facebook e https://www.facebook.com/argumentesifapte.ro și pagina de Google Plus e asta: https://plus.google.com/b/105106773770199553276/

9.4.13

Grupul de lucru pe probleme economice al Stângii Europene: Rezoluția de la Atena, 6-7 aprilie 2013

Între 6-7 aprilie am participat la Atena la întâlnirea grupului de lucru pe probleme economice din cadrul Partidului „Stângii Europene” (PSE). Lucrările au fost conduse de Yannis Millios (John Milios), profesor de economie politică și istoria gândirii economice la Universitatea Națională Tehnică din Atena. Cu acest prilej s-a adoptat următoarea rezoluție care va reprezenta doar o parte din platforma economică a PSE ce va fi prezentată la alegerile europarlamentare din 2014. Cu acest prilej vă reamintesc că PSE nu e totuna cu S&D - partidul pan-european din care face parte PSD-ul. Noi ne pretindem a fi la stânga (la stânga noastră fiind numai partidele comuniste de tip revoluționar, de exemplu KKE - comuniștii greci), spre deosebire de partidele S&D care se pretind de centru-stânga, făcând din această cauză concesii grave în ultimii 30 de ani monstruozităților neoliberalismului.



Despre problema Ciprului, instabilitatea financiară și strategia de salvare „prin surse interne”/ „bail-in”

Economia Ciprului s-a bucurat de rate mari de creștere pentru o perioadă foarte lungă de timp. Parte a acestei creșteri s-a datorat unui sector bancar supradimensionat care a reușit de-a lungul anilor să atragă cu succes deponenți nerezidenți, funcționând într-un regim de tip cvasi-offshore. În tot acest timp nu a existat nici un fel de avertisment din partea oficialilor europeni sau a FMI privitor la existența unor eventuale dezechilibre. Astfel, Cipru urma să devină doar unul dintre multele foste „miracole” economice care avea să fie supus unor critici ipocrite tocmai de către foștii săi lăudători.

Ca urmare a crizei europene a datoriilor, sectorul bancar cipriot, mult supradimensionat, s-a dovedit incapabil să absoarbă șocurile economice generate de politicile de austeritate. Reducerea datoriei suverane grecești a lăsat băncile cipriote destul de expuse, având nevoie de lichidități care nu mai puteau fi obținute pe canalele de intervenție rapidă. Pe de altă parte, o posibilă intervenție a statului cipriot ar fi pus în dificultate finanțele publice. Cum știm deja din cazul Islandei, o economie mică adăpostind un sistem financiar supradimesionat reprezintă o rețetă sigură pentru o criză spectaculoasă.

Planul de salvare dictat de Europa în cazul Ciprului are două laturi principale.

Prima, e rețeta reformistă binecunoscută, de tip neoliberal, care duce la recesiune. Ciprul ar urma să primească un împrumut cu condiția acceptării austerității chiar într-un moment de vârf al crizei. Această „soluție” va salva băncile dar va împovăra statul, atâta vreme cât austeritatea va submina abilitatea statului cipriot de a finanța datoria publică, ceea ce va face, mai devreme sau mai târziu, nesustenabilă dinamica acestei datorii. Economia va intra în recesiune, șomajul va exploda și caracterul social al statului se va degrada iremediabil. Ceea ce este, deja, un deja vu pentru cetățenii Europei. E vorba aici de o strategie care va transforma peisajul social conform ideilor conservator-neoliberale, care sunt contrare intereselor populației muncitoare.

A doua latură importantă a planului de salvare cipriot are de-a face cu taxarea impusă tuturor depozitelor de peste 100.000 de euro. Avem de-a face aici cu o idee nouă care semnifică o schimbare de paradigmă în privința politicilor europene de reformă pro-austeritate. În realitate, taxarea reprezintă o politică de salvare „prin surse interne” / „bail-in” [1] care a generat un fapt ireversibil: deponenții de pe tot cuprinsul Europei știu de acum că economiile lor nu mai sunt 100% sigure. Ceea ce va crește presiunea pe un sistem bancar european deja vulnerabil, transferând-o, firește, asupra plătitorilor de taxe. Băncile, în special în țările sud-europene aflate în dificultate, vor putea din ce în ce mai greu să se capitalizeze, fiind chiar de așteptat o ieșire de lichidități. După taxarea depozitelor, riscurile sistemice pentru sistemul financiar european nu numai că nu vor mai fi aceleași, ci vor crește.

În plus, taxarea depozitelor mari (măsură care nu se va aplica tuturor băncilor) nu îi afectează doar pe bogați, ci afectează și fondurile de pensii, companiile de asigurări, spitalele, IMM-urile etc. Taxarea va conduce la adâncirea recesiunii economice și va provoca dispariția unei părți importante a economiei cipriote, ceea ce în final va facilita creșterea șomajului.

Ceea ce face planul cipriot cu adevărat periculos e faptul că dă naștere unor riscuri sistemice pentru restul zonei Euro. De fapt, acum a devenit și mai clar că politicile de austeritate, împreună cu noua strategie de salvare „prin surse interne” și obișnuitele explicații pseudo-etice sunt cauza principală a problemelor economice europene care au ajuns astăzi, iată, până în inima economiilor Franței și Germaniei. Avem de-a face cu o agendă agresivă care promovează la nivel economic și social un anumit tip de relații de forță care îi favorizează pe bogați și dezintegrează până și ultimele rămășițe ale statului social. O nouă agendă este posibilă, atât din punct de vedere politic cât și tehnic, dar pentru acest lucru e nevoie de o schimbare în relațiile de putere din interiorul zonei euro.

Nevoia de a controla funcționarea mediului financiar - precondiția pentru o alternativă progresistă

Principalul obiectiv al strategiei europene ce are în vedere combaterea crizei a fost să implementeze cât mai riguros agenda neoliberală. Strategia aceasta s-a dovedit a fi mereu cu un pas în urma nevoilor „reale” ale momentului, în așa fel încât statele, supuse presiunilor piețelor financiare, să fie împinse în direcția unei transformări în spirit conservator. Această strategie are propria ei motivație, care nu e vizibilă cu ușurință. Astfel, criza a fost percepută ca fiind o oportunitate în vederea realizării unei mutații istorice a echilibrului forțelor economico-sociale, în sensul favorizării puterii deținută de capital, atât prin supunerea societăților europene față de funcționarea neîngrădită a piețelor financiare cât și prin încercarea de a plasa toate consecințele crizei sistemice a capitalismului pe umerii populației muncitoare.

Totul s-a făcut și se face într-o manieră complet nedemocratică, prin marginalizarea Parlamentului European și prin nesocotirea voinței parlamentelor naționale. Banca Centrală Europeană, și nu numai, impune politici fiscale și așa-zise reforme structurale fără nici un fel de mandat legitim și fără să dea socoteală nimănui.

Partidul „Stângii Europene” dorește inversarea priorităților curente, adică înlocuirea agendei neoliberale cu un program european de reconstrucție socială și economică. De asemenea, din necesitatea unei societăți mai coerente și mai drepte, în care nevoile sociale și interesele majorității muncitoare să funcționeze ca o precondiție a adoptării politicilor economice, dorim ca elitele financiare și economice să-și achite nota de plată aferentă crizei.

Programul nostru se bazează pe trei principii de bază:

1. Dreptate socială.
2. Reformarea statului.
3. Adoptarea unei soluții paneuropene la problema datoriilor suverane.

Pe lângă faptul că e contraproductivă din punct de vedere economic, austeritatea este contraproductivă și destructivă din punct devedere politic. Distruge democrația. Considerăm că indiferent de felul în care a început criza în zona Euro, ea este una specifică Europei. Criza oglindește lipsuri și asimetrii atât în arhitectura, cât și în operarea zonei Euro.

De aceea insistăm asupra regularizării politice a sectorului financiar european, prin folosirea următoarelor patru instrumente de politică economică: o taxă pe tranzacții financiare la nivel european, precum și un impozit european pe avere; o legislație europeană a băncilor inspirată din legea Glass-Steagall, care a funcționat în SUA între1933 și 1999, separând ferm activitățile băncilor comerciale de activitățile băncilor de investiții; măsuri pentru abolirea paradisurilor fiscale; și implementarea unei agenții europene de rating.

De asemenea, ne pronunțăm pentru următoarele măsuri:

- Supravegherea, recapitalizarea și rezolvarea problemei băncilor la un nivel paneuropean și prin finanțarea din contribuții ale băncilor europene. Eventualele condiționări de conduită trebuie impuse băncilor, nu statelor membre, și trebuie să se asigure controlul social al băncilor recapitalizate, precum și un nivel minim de creditare pentru persoane fizice și IMM-uri.
- Supravegherea băncilor nu trebuie făcută de BCE ci de altă instituție europeană, care trebuie să poată fi trasă la răspundere și controlată de Parlamentul European și de Comisia Europeană.
- Trebuie schimbat radical statutul BCE, a.î. BCE să poată fi trasă la răspundere de Parlamentul European, prin impunerea unor reguli stricte de transparență și prin trasarea „șomajului zero” la nivel paneuropean ca obiectiv strategic principal al BCE.
- BCE, Banca Europeană de Investiții și alte instituții europene trebuie să dezvolte instrumente financiare mutuale în vederea impunerii solidarității europene ca alternativă la politicile de austeritate dictate de piețele financiare. Ne pronunțăm pentru o Bancă Centrală Europeană care să îndeplinească toate funcțiile unei adevărate bănci centrale, inclusiv rolul de ultim creditor, nu doar pentru bănci, ci și pentru statele naționale, prin acordarea de credite directe.
- Implementarea unui Fond European pentru Dezvoltare Socială și Solidaritate care să ofere finanțări pentru diverse proiecte pe baza unor criterii sociale și ecologice: crearea de locuri de muncă, protejarea mediului și îmbunătățirea politicilor publice. Acest fond va fi finanțat de BCE.
- În sfârșit, dar nu în ultimul rând, e nevoie de asemenea să fie schimbate criteriile de integrare în zona Euro. Momentan aceste criterii reflectă doar niște cerințe financiare bazate pe strategia neoliberală. Integrarea în zona euro va trebui să țină cont și de o serie de criterii sociale, care să reflecte un anumit nivel social al statelor candidate (de exemplu, un anumit nivel al salariului minim).

Propunerile noastre se bazează pe nevoia fundamentală de a îmbunătăți traiul popoarelor europene începând chiar de astăzi. Pentru a reuși acest lucru suntem conștienți de faptul că propunerile noastre trebuie să fie însoțite de lupta continuă a mișcărilor sociale europene și ale sindicatelor pentru creșterea salariilor, a pensiilor și pentru protejarea serviciilor publice.

--
Grupul de lucru pentru politici economice al Partidului „Stângii Europene”
Atena, 6-7 aprilie 2013


[1]„Bail-in” nu are o traducere adecvată în limba română. În esență, e vorba de salvarea băncilor nu prin angajarea de bani publici („bail-out”), ca până acum, ci prin convertirea în acțiuni a diverselor obligații pe care băncile le au față de creditorii și deponenții lor. 

17.3.13

Cipru: și cum vă ziceam, jos comunizmu'!

Am râs în hohote aseară, când au început să apară știrile despre Cipru. Cipru a existat ca entitate statală mai ales datorită faptului că e un paradis fiscal acceptat în interiorul UE. Poziția sa e cu atât mai paradoxală cu cât unul dintre partidele principale ale vieții politice cipriote e AKEL - Partidul Progresist al Muncitorilor, a cărui ideologie oficială e, cel puțin la nivel teoretic, comunismul. La nivel practic, evident că între ceea ce a făcut Lenin și felul în care înțelege politica partidul AKEL e o diferență ca de la cer la pământ.

Cipru e o republică prezidențială (ca SUA), ceea ce înseamnă că oamenii votează direct șeful guvernului pe care și-l doresc iar acesta, după ce câștigă alegerile, vine cu miniștrii proprii. Până în februarie guvernul a fost unul al AKEL pentru că asta au votat oamenii în februarie 2008. Guvernul așa-zis „comunist” a traversat criza destul de stabil, insula Afroditei fiind ferită de tensiunile din alte părți (Grecia, Spania...). În februarie 2013 s-a făcut sorocul pentru niște alegeri noi, prilej numai bun să vină la putere joscomuniștii, care știu să gestioneze criza mai bine. Și au venit. De la 1 martie s-a instalat la putere guvernul lui Nicos Anastasiades, politician de dreapta, joscomunist, afiliat PPE (ca Băse).

Până la venirea lui Anastasiades Cipru a tatonat terenul pentru un ajutor financiar de la UE, dar ceva nu mergea în negocierile dintre oficialii UE și „comuniștii” de la Nicosia. Acum, după evenimentele de ieri, nu e greu să ghicim ce anume nu mergea: Uniunea probabil cerea „eforturi” pe plan local în schimbul ajutorului, în timp ce „comuniștii” mai mult ca sigur că nu erau de acord cu nici un fel de măsuri de austeritate, dar ar fi implementat cu dragă inimă niște măriri de taxe pentru mediul de afaceri (că aveau de unde!). Ceea ce probabil nu convenea negociatorilor UE, pentru care Cipru ar trebui să fie un model reușit de laissez-faire și paradis neoliberal (ceea ce nu e cazul, dovadă că după atâția ani de dumping fiscal acum e în faliment). A, și nu în ultimul rând, „comuniștii” se pare că au evocat permanent posibilitatea unui acord financiar mult mai avantajos cu Rusia (și/sau poate și cu China?). Așa că n-a fost chip să se înțeleagă între ei, și a rămas în sarcina noului guvern joscomunist să încheie acordul de ajutor. La ora asta știm prea bine ce au decis joscomuniștii: sechestrarea banilor din bănci ai populației, confiscarea (mass-media numește cu pudoare această operațiune: „taxare”) unei sume între 6-10% din fiecare depozit bancar și despăgubirea deponenților cu niște acțiuni-hârtie la banca la care aveau depuși banii.

După cum se vede, o măsură de care însuși tavarîș Lenin ar fi fost mândru, nevoie mare. „Să nu fiți datori la ruși / vă luăm banii uite-acuș.”

Și cum vă ziceam... jos comunizmu'!

11.3.13

Un frumos omagiu adus lui Hugo Chavez


Hommage à Hugo Chavez de lepartidegauche

Jean-Luc fusese în toamnă la Caracas și îl însoțise pe Hugo Chavez în campania electorală. La funerariile lui Chavez au participat doi vicepreședinți din partea Partidului Stângii Europene: Alexis Tsipras (de la SYRIZA) și Maite Mola (de la Izquierda Unida).

Cât despre moștenirea lui Chavez, cred că ne lipsește încă perspectiva istorică pentru a o evalua complet.

22.1.13

Două scurte. Ce va face PPDD-ul fără OTV? Cui folosește neoforfetarul?



Prima chestie interesantă. Sunt curios ce se va alege de partidul lui DD fără cel mai important mijloc de propagandă din curtea proprie, televiziunea. OTV-ul a fost executat cu sânge rece, iar DDTV-ul e ca și scos de pe rețelele de cablu.

PP-DD-ul e un partid care a avut un singur atu important: dispunea de o televiziune cu priză la public. Nu contează cum a fost făcută această priză. Cu elodii, tomberoane, magdaciumace ș.a.m.d. La un moment dat în locul elodiilor a început să se discute politică și DD a reușit să trimită câteva zeci de oameni în Parlament. Spre deosebire de un partid ca PAS, care abia a reușit să adune 20 de candidați. Nu mai zic de PRM sau Ecologiști, care au și dat o avere pe candidaturi fără să obțină nimic. Asta e. Avantaj PPDD!

Numai că de acum e cam nasol. Fără televiziuni, PPDD-ul e condamnat la tăcere. Vor fi și ei invitați la alte televiziuni, dar în limita celor 14% de la alegeri - limită care, de fapt, va deveni tot mai joasă din cauza migrației parlamentare, care a și început. Establishmentul pare hotărât să le aplice aceeași rețetă de ocultare care a condamnat cândva la obscuritate nu doar partide parlamentare de 3-5% (PSM-ul, PDAR-ul, PNȚ-CD-ul de după 2000...) ci și un partid precum „România Mare”, care spărgea „topurile” la alegerile din 2000.

Bineînțeles, există cu siguranță soluția înființării unei noi televiziuni, însă treaba asta durează. La ultima pauză forțată, atunci când a fost suspendat pe timpul lui Năstase, DD parcă a avut nevoie de peste un an pentru a reuși să-și reînființeze postul. Practic, prin lovitura de azi PPDD-ul ratează europarlamentarele (de care ne mai despart doar un an și cinci luni) și e în pericol să rateze și alegerile prezidențiale. Cu 14% PPDD-ul ar fi putut trimite la anul în jur de 5-6 europarlamentari. Dacă se compromite suficient până atunci fără posibilitatea de a-și putea ține în priză electoratul, e în pericol să pice chiar sub 5%. Marea problemă a acestui partid e că liderul său de facto, domnul Dan, cel pe care îl cunoaște și cu care se identifică poporul, nu a intrat în parlament și nici nu are vreo funcție în partid, ceea ce înseamnă că nici televiziunile nu sunt obligate să-l bage în seamă, să-l invite pe la emisiuni politice, să-i facă propagandă. Votanții simpli vor avea senzația că au votat cu PPDD-ul și i-au trimis în Parlament pe unii care stau degeaba. Cum s-ar zice în fotbal, PPDD-ul s-a născut talent și e în mare pericol să moară... speranță.

A doua treabă interesantă vine dinspre guvern. Prostia pe care vor să o implementeze - firmele care nu au cifră de afaceri de 65.000 de euro să plătească 3% din venit - e mai rea decât forfetarul lui Pogea. Și inutilă. Așa cum am scris cândva pe celălalt blog, pe Balon, forfetarul lui Pogea a fost o chestie bună la acea vreme pentru că a ridicat vălul de pe toată mizeria mediului privat românesc. A arătat că de fapt ne complăceam într-o minciună, că România nu avea o economie de piață funcțională și că numărul societăților comerciale, care ar trebui să fie un indicator al antreprenoriatului și al dezvoltării economiei de piață, era mult umflat. Problema e că astăzi știm toate aceste lucruri. Ceea ce înseamnă că e inutil să mai vină unii, după 4 ani, și să zică „hai să vedem câți mai dau faliment runda asta”. Păi, câți să dea? Or să dea, iarăși, mulți, și ca și în 2009, va fi un efect la fel de devastator în economie. Pentru că majoritatea firmelor, „sereleurilor”, românești, sunt din zona măruntă, sub 65.000 de euro (nu mai zic că stabilirea normei în euro e o imbecilitate). Conform celor mai recente statistici [1], nu mai puțin de 479.519 firme au o cifră de afaceri medie de 15.500 de euro pe an. Ăștia, deci, cred guvernanții, sunt clienți siguri pentru neoforfetar. Poate unora li se pare puțin, dar eu vă zic că 15.500 de euro (adică aprox. 67.500 de lei ) înseamnă foarte mult. Numai cine nu a pornit la drum cu 200 de lei capital social și nimic altceva în plus nu e în stare să aproximeze corect cât efort trebuie să depună un antreprenor mărunt pentru a aduna acești 67.500 de lei. Pe lângă asta, unul poate e prestator de servicii cu valoare adăugată mare, și 3% nu-l deranjează prea mult, dar altul poate că e un mic montator de termopane, sau un proprietar de butic online, care are marjă de 10%. Pe ăsta impozitul obligatoriu de 3% îl omoară. Scurt.

În campanie eu și cu colegii din P.A.S. (www.pasro.ro și www.pas-bucuresti.ro) am fost singurii care am propus răspicat revenirea la o impozitare progresivă a profiturilor, singura soluție logică prin care se pot colecta bani mai mulți la buget fără a afecta micii proprietari de sereleuri, buticuri și alte forme de auto-angajare. Oameni care nu vor decât să muncească și, fiindcă nu o pot face în altă parte (fiindcă nu există locuri de muncă suficiente) o fac în cadrul propriei lor afaceri, măruntă, amărâtă, la colț de stradă sau în cine știe ce garsonieră închiriată. Conform unor calcule făcute de grupul economic al P.A.S. „în 2011, dacă profitul celor mai rentabile 15 companii din România, care funcționează în special pe piețe de tip monopol și oligopol, ar fi fost impozitat cu doar 4% în plus, așadar cu 20%, atunci profitul a peste 175.000 de mici companii, în general cu capital românesc, ar fi putut fi impozitat cu doar 3% - bugetul țării nu ar fi avut de suferit”. Dar deh, o asemenea propunere venea, nu-i așa?... de la un partid de „comunijti” sau, mai rău, de „național-comunijti”, cum ne ziceau câțiva hipsteri cu caș la gură de prin zona CriticAtac, altfel băieți buni, de stânga (poate de mâna stângă...), drept pentru care lasă că tot mai bună e slugărnicia față de FMI și reciclarea forfetarului.

---
[1] vezi Adevărul din 28 noiembrie 2012, http://adevarul.ro/economie/afaceri/afacerea-romani-zero-profit-zero-angajati-zero-vanzari-1_50b64cfc7c42d5a663a5a28a/index.html 

13.1.13

Alegere și non-alegere. Sistemul de sănătate.

Mare jale, mare, că ministrul sănătății a zis că nu se va mai deconta nimic de la 1 martie pentru furnizorii privați de sănătate.

Așa cum probabil mulți și-au dat seama, eu sunt deja client al sistemului privat de sănătate, atunci când îmi permit. În ultimii 5 ani am avut de-a face de două ori cu spitalele de stat: o dată în 2008, când din cauza unei pierderi de sarcină soția mea a ajuns val-vârtej la un spital de stat de pe urma căruia s-a și căptușit cu o infecție (a scăpat ieftin; câteva luni mai târziu în același spital, în aceeași secție, și cam din aceeași cauză era să moară o soprană celebră...), și o dată în 2009, când soacra mea, înainte de a muri ca urmare a unui accident vascular cerebral, a stat internată două luni, paralizată în stare vegetativă, într-un spital de stat. Ambele au fost evenimente pe care nimeni nu le-a putut prevedea dar nu e mai puțin adevărat că în 2008-2009 nu prea existau spitale private și că, și dacă ar fi existat, în cel de-al doilea caz nu prea cred că mi-aș permis, sincer să fiu, o spitalizare așa îndelungată. În schimb, în 2011-2012, când soția mea a rămas iar însărcinată, toată supravegherea sarcinii, nașterea, vaccinările copilului și consultațiile pediatrice periodice au avut loc numai într-un spital privat. Pentru că a fost vorba de un eveniment predictibil, pe care l-am putut planifica și supraveghea și ale cărui costuri ni le-am permis. Nu fiindcă aș fi vrut eu, sau nevastă-mea, să naștem musai la un spital privat. Pur și simplu am preferat ca, atunci când lucrurile au stat în puterea noastră, să alegem sistemul care oferă condiții decente, în detrimentul sistemului cu care avusesem deja de-a face. Și la fel am făcut și în alte cazuri mai mărunte despre care am scris aici, de exemplu atunci când am suferit de CRSC.

A fost vorba, însă, de o alegere reală? Cu siguranță, nu. Nu am făcut nici o alegere atunci când am decis să naștem la privat. Pur și simplu am luat singura decizie normală, rațională, fără alternativă. O alegere adevărată implică în mod normal două opțiuni, A și B, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei. Ființa rațională le cântărește pe amândouă și optează pentru A sau pentru B. În cazul serviciilor de sănătate din România nu avem de-a face cu o alegere reală între oferta statului și oferta privată: pur și simplu cine nu are bani rămâne captivul unui sistem prost administrat și disprețuitor la adresa omului, și cine are bani, din lipsă de altceva, alege un spital privat. Alegerea, de fapt, e non-alegere. Adevărata libertate de a alege o au barosanii mari, care pot alege între a se trata pe câteva sute de euro într-un spital privat din București sau pe câteva mii într-unul din Viena sau de la Paris. Aici, da, avem de-a face cu o alegere reală care necesită cântărirea diverselor avantaje și dezavantaje (proximitate vs. experiență, ieftin vs. renume etc.) în vederea deciziei finale.

Pentru ca alegerea să funcționeze și în cazul clasei muncitoare (medii), care și-ar permite să dea niște bani pe serviciile medicale, prima condiție ar fi ca sistemul de stat să funcționeze așa cum trebuie, adică să ofere condiții decente și de un minim standard de calitate pentru ceea ce e dator să facă. Atunci când soția mea a născut la Sanador, nu ni s-a oferit mare brânză de banii cheltuiți, decât curățenie în spital și în salon, căldură umană, program omenesc de vizite (puteam intra în spital oricând până la ora 22.00) și confort total pentru mamă și copil (practic, era ca la hotel). În rest nu ni s-a oferit nimic în plus, să zicem un screening, gratuitate la primele consultații pediatrice, o schemă mai avantajoasă de vaccinare etc. Absolut totul s-a plătit și plătim suplimentar. Nu e nici o problemă, nu mă plâng, dar aș fi vrut ca pentru atâta lucru nevastă-mea să nască într-un spital de stat și să merg la privat numai dacă aș fi dorit să beneficieze de un serviciu cu valoare adăugată. Ceea ce n-a fost cazul. În România spitalele de stat se comportă mizerabil cu pacienții, nu atât la nivelul curățeniei (s-a mai zugrăvit pe ici, colo) cât la nivelul organizării și administrării, și, practic, funcția minimală de asigurare a decenței serviciilor de sănătate începe să fie preluată de spitalele private. Ceea ce nu e normal. În mod normal spitalele de stat ar trebui să-și facă treaba ireproșabil la un nivel minimal, decent, și spitalele private să se adreseze numai publicului care vrea și care poate să plătească mai mult, oferind nu un serviciu decent, ci un serviciu superior.

De exemplu, la ora actuală nu mai e ca pe vremuri, să vină pediatrul acasă pentru a consulta copilul. Te duci frumos cu ghemotocul la spital, și îl consultă doctorul pediatru acolo. Ori, un spital privat ar putea profita de această oportunitate. Ar putea propune un pachet de tip naștere plus consultații pediatrice periodice acasă în primele luni. Sunt convins că și-ar găsi o grămadă de clienți. Numai că spitalele nu-și fac deloc marketing, să încerce atragerea de clienți. De ce ar face-o, câtă vreme succesul vine garantat prin simpla punere la dispoziția pacienților a unor condiții decente?... Adică fix ceea ce trebuie să facă sistemul public de sănătate!

Ori, sistemul public suferă, pârâie din toate încheieturile și una din cauzele invocate de toate guvernele (inclusiv Boc) este subfinanțarea. Păi, dacă sistemul e subfinanțat, atunci normal e ca banii să rămână în primul rând în sistem. Este anormal ca statul să finanțeze un spital privat pentru că spitalul privat face ceea ce ar trebui să facă statul. Normal ar fi ca statul să finanțeze un spital privat numai dacă spitalul privat asigură un serviciu care nu poate fi realizat la spitalul de stat - poate ceva deosebit, o operație mai specială - și în rest să se preocupe de asigurarea unui standard minim de calitate pentru serviciile din propriul sistem medical. În mod normal, dacă plătim la stat asigurarea de sănătate, atunci statul e dator să ne asigure serviciile de sănătate cele mai generale, nu altcineva, și nu prin intermediul altcuiva, care va introduce automat în costul serviciilor și profitul propriu.

Situația e aberantă. Pe nici o piață de asigurări nu am auzit să cumperi asigurare de la cineva și să-ți rezolvi problema cu altcineva. În mod normal nu există decât două soluții: fie statul își asumă funcția de a asigura serviciile de sănătate la un standard minim de calitate, dar nu unul indecent (cum e acum), fie îi dă libertate totală asiguratului să se asigure unde vrea el și renunță total la furnizarea de servicii publice de sănătate (putând fixa prin lege obligativitatea asigurării și pachetul minim de servicii pe care operatorii privați să-l ofere). Nu există struțo-cămilă. De 23 de ani România a dus-o numai în struțocămilism („democrație originală”, „privatizare cu cupoane” etc.) și se vede ce-a ieșit. Personal, mi-e indiferentă soluția, câtă vreme cel care câștigă e cetățeanul. Dar, de vreme ce România dispune deja de o infrastructură puternică a sistemului de sănătate public mi se pare aberant și antiproductiv să implementăm a doua soluție.

Cât despre cei care se plâng că prin decizia lui Nicolaescu li se limitează dreptul de a alege, aceștia pur și simplu nu au dreptate. În primul rând, așa cum am zis mai sus, alegerea de fapt nu există câtă vreme ea implică alegerea între ceva decent și ceva indecent. Alegerea de fapt e o falsă alegere. Li s-ar încălca într-adevăr dreptul de a alege dacă ar plăti o asigurare privată și statul i-ar obliga să se trateze la stat. Câtă vreme plătesc la stat, e normal ca statul să le ofere servicii publice, deci e o prostie să susții că ți se limitează libertatea de alegere câtă vreme ceea ce plătești, aia primești. Cine nu vrea să beneficieze de serviciile publice de sănătate n-are decât să renunțe la salariu (se poate face om sau femeie de afaceri, își ia banii din dividende, nu mai dă nimic la stat și se tratează exclusiv în mediu privat). În al doilea rând ceea ce ar trebui ei să facă e să ceară statului să le dea serviciile promise, nu să ceară statului să îi lase să aleagă între un spital de stat și unul privat, pe baza asigurării plătite ... la stat. Mi se pare incredibil. În loc să-și apere drepturile, ei susțin... „dreptul” de a se consfinți o stare de lucruri prin care statul ia bani de la toată clasa muncitoare (medie) pentru a împărți discreționar o parte din ei la unii investitori privați cu afaceri în domeniul sănătății, care oferă la suprapreț niște servicii pe care statul ar trebui să le ofere în general gratis sau la un cost cât mai mic. Zic „discreționar”, pentru că parte din banii ăștia nu pot fi decontați de orice antreprenor care contribuie la starea de sănătate a populației, să zicem unul care vinde hârtie igienică sau pastă de dinți, articole esențiale pentru starea de sănătate a populației, ci strict de ăia care au „spitale”. Nu de alții. Și pentru dreptul acestor „băieți deștepți din sănătate” de a face afaceri profitabile pe bani publici se găsește clasă muncitoare (medie), care plătește din banii săi sistemul care permite aceste afaceri, să-și dea ochii peste cap. Nebunie? Nu. E România!